Ion Pop Reteganul, unul dintre cei mai prolifici culegători de folclor din Ardeal, a poposit în 1875 la Vâlcelele Rele, sat de lângă Călan, unde a profesat ca învățător o perioadă scurtă de timp. Deși a stat aici doar un an, satul și împrejurimile sale aveau să-i rămână în memorie mult timp după plecare.
Condițiile de la Vâlcelele Rele erau departe de orice confort: „La Vâlcelele Rele nu aflai școală, închiriai deci o casă, iar în loc de bănci bătui nescar scânduri pe porumb cu mâna mea, cum putui, adusei abecedare și începui școala.”
Tocmai în această sărăcie a locului a găsit o bogăție neașteptată, gazda sa, popa Toma, „un moșneag cu puțină carte, dar om la omenie și pățit, om cu talente naturale”, de ale cărui povești „nu se mai putea sătura.” Aici și-a „umplut hambarul cu povești, cântece și descântece adunate pe la nedei și ospețe țărănești.”
După acest popas, drumurile l-au purtat pe aproape tot cuprinsul Ardealului: la Baru Mare, la Lisa în ținutul Făgărașului (1878–1879), la Grădiștea în preajma Sarmisegetuzei (1880), la Bucium-Șasa (1881–1884), la Sâncel lângă Blaj (1884–1886), la Rodna Veche în nordul Ardealului (1886–1892), la Bouțarul Superior în dieceza Lugojului (1889–1891) și la Monar în comitatul Bistrița-Năsăud și Reteag (1896–1898). Între 1893 și 1896 a îndeplinit și funcția de secretar secund al Asociațiunii pentru literatură și cultura poporului român.
Cercetătorii operei sale subliniază că aceste peregrinări nu au fost doar în căutarea unui trai mai bun sau o fugă de autorități ostile. Vasile Netea le-a descris drept expresia unei „sete de a cunoaște cât mai mult pământ românesc”, transformate într-o „adevărată odisee a vieții de învățător.”
Dintre toate locurile străbătute, Țara Hațegului i-a rămas cea mai vie în amintire. La începutul secolului XX, rememora cu entuziasm în presa regională: „Mi s-a întâmplat anume că, înainte de asta cu 24 ani, dăscălind în Țara Hațegului, să calc în lungiș și-n curmeziș mai tot pământul, care în gura poporului este numit Țara Hațegului, partea cea mai istorică a scumpului nostru Ardeal. Pe atunci eram tânăr și ușor, mai puțin îmi păsa de o cale cum e cea din Vâlcelele-Rele până la Călan ori Hațeg.”
Atașamentul față de satele de pe Valea Streiului reiese și dintr-o descriere a unui bâlci local, unde spune că „stam nehotărât, că voie aș fi avut să merg în patru părți deodată: pe drumul ce duce cătră Orlea, din care parte veneau românii de pe apa Streiului, de la Ruși, Bățălariu, Ocoliș, Vâlcelele bune și rele, Măceu, Plopi, Gânțaga, Covragiu ș.a.”
Rodul acestor ani petrecuți în Țara Hațegului s-a concretizat în mai multe culegeri: volumul Trandafiri și viorele. Poezii populare (Gherla, 1884), broșura Din Țara Hațegului (Biblioteca poporală a Asociațiunii, nr. 180, Sibiu, 1930), precum și numeroase manuscrise păstrate astăzi în arhiva Bibliotecii Academiei Române.