Prin „păgânism modern” sau „neopăgânism” sunt desemnate mai multe religii contemporane inspirate de credințele precreștine ale Europei și ale unor regiuni apropiate. Nu există o singură religie păgână modernă și nici o doctrină comună tuturor grupurilor. Printre cele mai cunoscute se află Wicca, druidismul modern, Ásatrú și alte forme de Heathenry, Rodnoverie, Romuva, Dievturība și politeismul elenic contemporan.
Wicca, religia păgână apărută în Marea Britanie în anii 1950
Wicca este probabil cea mai cunoscută dintre religiile păgâne moderne. Apariția ei este legată în primul rând de englezul Gerald Gardner (1884-1964), pasionat de folclor, ocultism, spiritualism și istoria religiilor.
Gardner susținea că a intrat în contact la sfârșitul anilor 1930 cu un grup de vrăjitoare care păstra o veche religie precreștină. Cercetarea istorică ulterioară nu a confirmat existența unei asemenea continuități neîntrerupte. Istoricul Ronald Hutton consideră Wicca o religie modernă formată într-un mediu în care s-au întâlnit interesul pentru magie, folclor, ritual și vechile religii europene.
Momentul decisiv a venit în anii 1950. Gardner a început să-și prezinte public religia, iar în 1954 a publicat volumul „Witchcraft Today”. A folosit forma „Wica”, din care s-a impus ulterior denumirea Wicca. În deceniile următoare au apărut mai multe ramuri, iar religia s-a răspândit din Marea Britanie în Statele Unite și în alte țări.
Wicca nu este pur și simplu reconstituirea unei religii antice. Ritualurile sale moderne includ venerarea divinităților, celebrarea ciclurilor anotimpurilor și diferite forme de practică magică. De-a lungul timpului au apărut curente care pun accente diferite asupra Zeiței, Zeului, naturii sau magiei rituale.
Druidismul modern – de la druizii Antichității la reinterpretările secolelor XVIII–XX
Druizii istorici, membri ai clasei sacerdotale și intelectuale din unele societăți celtice ale Antichității, sunt cunoscuți mai ales din izvoare grecești și romane. Druidismul antic a dispărut însă ca fenomen religios organizat. Barry Cunliffe, profesor de arheologie europeană la Universitatea Oxford, arată că grupurile care în epoca modernă au adoptat numele de „druizi” nu pot demonstra o continuitate cu druizii antici.
Reapariția druizilor a început mai întâi ca fenomen cultural. Din secolul al XVII-lea, cărturari și anticari britanici precum John Aubrey și, mai târziu, William Stukeley au încercat să interpreteze monumentele preistorice britanice prin legături cu druizii. Unele dintre conexiunile stabilite atunci, inclusiv asocierea directă a druizilor cu construirea Stonehenge, nu sunt acceptate de arheologia actuală.
În Țara Galilor, poetul și anticarul Iolo Morganwg, pe numele său Edward Williams, a avut la sfârșitul secolului al XVIII-lea un rol considerabil în reinventarea imaginii moderne a druidului. O parte dintre textele pe care le-a prezentat drept vechi documente galeze s-au dovedit creații proprii. Mișcările druidice ulterioare au preluat însă numeroase elemente ale acestei imagini romantice.
În secolul XX s-a dezvoltat și o formă explicit religioasă a druidismului. Druidismul contemporan include grupări diferite, unele apropiate de neopăgânism și altele preocupate mai ales de spiritualitatea naturii, mitologia celtică și celebrarea solstițiilor și echinocțiilor.
Ásatrú și Heathenry – renașterea religiilor germanice și nordice
Heathenry este denumirea largă folosită pentru mai multe religii moderne inspirate de credințele popoarelor germanice precreștine. Ásatrú este una dintre formele cele mai cunoscute și este asociată îndeosebi cu renașterea religiei nordice.
Sursele folosite de practicanți includ „Edda poetică”, „Edda în proză”, saga islandeze, izvoare medievale și cercetări asupra religiei scandinave. Zei precum Odin, Thor, Freyja, Freyr sau Tyr ocupă locuri diferite în practicile comunităților actuale.
În Islanda, Ásatrú a primit o formă instituțională clară în 1972, când a fost fondată Ásatrúarfélagið. Organizația a fost recunoscută oficial de statul islandez la 16 mai 1973. Sveinbjörn Beinteinsson, poet și agricultor islandez, a devenit primul său allsherjargoði, conducătorul religios al comunității.
Ásatrúarfélagið desfășoară ceremonii religioase precum căsătorii și funeralii și organizează sărbători numite blót. Organizația precizează că urmărește recuperarea vechiului patrimoniu cultural și religios islandez, dar practicile actuale nu trebuie confundate în toate detaliile cu religia scandinavilor din epoca vikingă. Chiar comunitatea islandeză arată, de exemplu, că unele ceremonii pe care le practică astăzi nu au un echivalent documentat în lumea nordică veche.
Rodnoverie – reconstrucția religiilor vechilor slavi
Rodnoverie, numită și Slavic Native Faith, desemnează o familie de mișcări care încearcă să reconstituie sau să reinterpreteze religiile precreștine ale slavilor. Numele provine din termeni slavi legați de idee de neam, origine și credință ancestrală. În Ucraina poate apărea denumirea Ridnovirstvo, iar în Polonia este întâlnit termenul Rodzimowierstwo.
Nu există un fondator unic al Rodnoveriei și nici o dată exactă de apariție. Diferite încercări de recuperare a religiei slave s-au manifestat în Europa Centrală și de Est în secolul XX, iar după destrămarea regimurilor comuniste mișcarea s-a dezvoltat vizibil în Rusia, Ucraina, Polonia, Cehia și în alte țări slave. Cercetătorii Kaarina Aitamurto și Scott Simpson descriu Slavic Native Faith drept un fenomen foarte divers, format din numeroase comunități locale și naționale.
Reconstrucția vechii religii slave este mai dificilă decât ar putea sugera termenul „renaștere”. Informațiile istorice sunt fragmentare. Cele mai multe izvoare scrise despre religia slavilor au fost redactate în perioada creștinării, între secolele IX și XII, frecvent de observatori creștini sau străini. Cercetătorul Leszek Słupecki subliniază caracterul limitat al surselor disponibile pentru mitologia și religia slavă precreștină.
Practicanții moderni se raportează la divinități cunoscute din izvoarele medievale, între care Perun, zeul asociat tunetului și puterii, sau Veles, dar credințele și ritualurile diferă considerabil de la o comunitate la alta. Tocmai din cauza fragmentării izvoarelor, o parte dintre practicile contemporane sunt reconstrucții și reinterpretări, nu ritualuri despre care se poate demonstra că au fost transmise fără întrerupere din Evul Mediu.
Romuva și Dievturība – religiile baltice reconstruite
În țările baltice s-au dezvoltat două mișcări distincte: Romuva în Lituania și Dievturība în Letonia. Ambele încearcă să recupereze elemente ale religiilor baltice precreștine, folosind folclorul, cântecele populare, mitologia și cercetările istorice.
Romuva are rădăcini în mișcarea culturală și națională lituaniană din secolele XIX–XX. Au existat încercări de recuperare a vechii religii și în perioada interbelică, dar mișcarea contemporană este legată în special de Jonas Trinkūnas.
În 1967, în perioada în care Lituania făcea parte din Uniunea Sovietică, a apărut mișcarea etnoculturală Ramuva, în cadrul căreia Trinkūnas și colaboratorii săi au organizat sărbători inspirate de obiceiurile lituaniene și au cercetat folclorul și cultura rurală. După recâștigarea independenței Lituaniei, componenta religioasă a devenit mai vizibilă. Primele comunități Romuva au fost înregistrate oficial în 1992.
Romuva se inspiră din religia baltică precreștină și din folclorul lituanian, acordând un loc important divinităților, strămoșilor, focului ritual și ciclului sărbătorilor anuale. Studiile academice o încadrează între cele mai cunoscute forme contemporane de Native Faith din Europa Centrală și de Est.
Dievturība a apărut în Letonia mai devreme. În anii 1920, artistul, arheologul și publicistul Ernests Brastiņš a susținut reconstruirea unei religii naționale letone pornind de la folclor și vechile credințe baltice. Prima organizație Dievturi a fost înregistrată în 1926, iar organizația condusă de Brastiņš a fost înregistrată în 1927.
Mișcarea a fost reprimată după ocuparea Letoniei de către Uniunea Sovietică. Brastiņš a fost arestat de autoritățile sovietice și executat în 1942. Dievturība a continuat parțial în diaspora letonă și a reapărut public în Letonia după sfârșitul perioadei sovietice.
Politeismul elenic modern – revenirea cultului zeilor Greciei antice
În Grecia contemporană există comunități care venerează din nou divinitățile religiei grecești antice. Fenomenul este numit politeism elenic contemporan, Hellenismos sau, în anumite contexte, religie etnică elenă.
Practicanții se raportează la zei precum Zeus, Hera, Athena, Apollo, Artemis, Aphrodite, Dionysos sau Poseidon și încearcă să reconstituie ceremonii folosind izvoare literare, inscripții, calendare antice și cercetări despre religia grecilor.
Nu există însă un singur fondator și nici o organizație care să reprezinte întreaga mișcare. Cercetările asupra politeismului elenic actual identifică mai multe comunități cu interpretări diferite ale religiei antice. Studiul lui Tao Thykier Makeeff asupra fenomenului din Grecia prezintă peste zece asemenea comunități și arată varietatea modurilor în care religia antică este reinterpretată în prezent.
Mișcările au devenit mai vizibile din anii 1980 și mai ales în deceniile următoare, pe fondul liberalizării societății grecești. Unele comunități au urmărit și obținerea recunoașterii juridice a practicilor lor. Un proiect de cercetare al Universității din Erfurt dedicat politeismului elenic contemporan arată că grupurile diferă în privința teologiei și ritualurilor, chiar dacă împărtășesc interesul pentru religia și patrimoniul Greciei antice.