Călan este un oraș în județul Hunedoara, situat pe valea râului Strei, la aproximativ 20 de kilometri nord de Hațeg și 30 de kilometri sud de Deva. Orașul reunește astăzi treisprezece localități, dintre care unele sunt atestate documentar din Evul Mediu. Istoria sa acoperă un arc lung, de la așezările preistorice din dealul Măgura până la industria siderurgică a secolului XX și reconversia economică de după 1990.
Perioada preistorică
Pe teritoriul actual al orașului Călan și al satelor învecinate, descoperirile arheologice atestă prezența omului din cele mai vechi timpuri. Peșterile din dealul Măgura au adăpostit așezări datând din neoliticul vechi (5500–3500 î.e.n.), documentate prin urme păstrate la Muzeul Județean din Deva.
În satele Valea Sângeorgiului, Sântămăria de Piatră, Strei Săcel și Strei au fost găsite fragmente de ceramică arsă, pietre șlefuite, cremene, topoare și brățări din bronz. Două măsele de mamut descoperite în localitate indică locuirea zonei încă din paleolitic.
Din neolitic provin fragmente de vase, urme de chirpici, oase de animale și coarne de cerb. Tranziția spre epoca bronzului (cca. 1900–1700 î.e.n.) este marcată de vase cu ornamentații din lut ars descoperite la Streisângeorgiu, pietre de lustruit și măcinat, și ciocane din piatră șlefuită. Epoca bronzului este reprezentată suplimentar prin topoare, securi și brățări.
Antichitatea. Civilizația daco-getă și romană
În a doua epocă a fierului (sec. V–I î.e.n.), daco-geții și-au perfecționat uneltele și au intensificat legăturile comerciale cu lumea greco-romană. Calcarul din dealul Măgura a fost folosit în construcțiile din Munții Orăștiei. Cucerirea romană a transformat zona, cunoscută atunci sub numele de pagus Aquaensis. Numele Aquae apare pe marele drum roman din Tabula Peutingeriana și în lucrările lui Vasile Pârvan.
Prezența romană este documentată prin cărămizi, ceramică, zidării, coloane, capiteluri, sculpturi în piatră și monede din perioada Traian–Filip Arabul. Inscripția „Genio Pagi Aquaensis”, găsită în altarul bisericii medievale din Streisângeorgiu, confirmă direct existența localității. O altă știre epigrafică a fost descoperită în biserica din Călanul Mic, la aproximativ 1 km de băi. Istoricii au identificat râul Strei cu anticul Sargeția, despre care Dio Cassius relatează că în apropiere au fost ascunse comorile lui Decebal.
În timpul stăpânirii romane (106–271 e.n.), Aquae era a doua localitate ca mărime după Sarmizegetusa Ulpia Traiana. În jur existau numeroase vicus-uri, ale căror urme au fost identificate pe teritoriul satelor componente ale actualului oraș.
Evul Mediu și tranziția spre epoca modernă
Numele orașului ar proveni de la un episcop numit Calanus, care ar fi deținut o moșie în zonă. Această ipoteză apare exclusiv în monografia profesorului Ioan Ocolișan; niciun document de arhivă nu confirmă existența unui episcop cu acest nume în Țara Hațegului. Conform aceleiași monografii, în secolul al XII-lea, episcopul Calanus și-ar fi stabilit o reședință de vară pe teritoriul actualului sat Sâncrai.
În această perioadă, moșiile cnezilor și juzilor români din zona Călanului și-au păstrat o administrație proprie față de voievodat și principatul Transilvaniei, chiar și după cucerirea ungară. Satele au fost transformate treptat în sate iobăgești, proces încheiat la sfârșitul secolului al XVI-lea.
Documentele medievale menționează localitățile Streisângeorgiu, Sântămăria de Piatră, Sâncrai, Batiz, Nădăștia de Jos și Nădăștia de Sus, împreună cu cnezii și stăpânirile lor. La mijlocul secolului al XV-lea, Iancu de Hunedoara a stăpânit mai multe localități din zonă, între care Călanul Mic, Sâncrai, Călan (Crișeni), Strei Săcel, Streisângiorgiu, Ruși, Strei, Nădăștia de Jos și Nădăștia de Sus.
Denumirea localității apare în documente pentru prima dată în 1760, sub forma Pusztakalan.
Evenimentele din 1848 au avut consecințe directe asupra satelor care alcătuiesc astăzi orașul Călan. Documentele de arhivă înregistrează 165 de morți în localitățile din zonă, cele mai afectate fiind Nădăștia de Sus cu 39 de victime și Nădăștia de Jos cu 27, urmate de Streisângeorgiu 23, Grid 20, Valea Sângeorgiului 14, Sântămăria de Piatră 12, Ohaba Streiului 9, Strei-Săcel și Strei câte 8, și Crișeni 5.
În 1784, Răscoala lui Horea a cuprins toate satele de pe Valea Streiului. În 1860, Administrația Societății Brașovene de Mine și Metalurgie a cumpărat un teren de aproape 180 de iugăre (cca. 104 ha), provenit în mare parte din moșia Kalan, pentru construcția uzinei metalurgice.
În decembrie 1868, inginerul Otto Gmelin a fost angajat să elaboreze planurile uzinei. La 25 mai 1869 a început executarea fundației primului furnal. În 1870 au fost ridicate primele zece case ale coloniei, clădirea administrativă și laboratorul — colonie care urma să ajungă la 78 de case până în 1918. Uzina și-a început activitatea în iarna anului 1871.
În 1875 a intrat în funcțiune furnalul numărul 2, iar tracțiunea cu abur a fost introdusă pe calea ferată îngustă spre Teliuc. Uzina a fost extinsă ulterior cu o secție de laminate, o turnătorie și instalații aferente. La sfârșitul secolului al XIX-lea, furnalul din Călan era cel mai mare din țară. În 1897, Societatea Anonimă de Mine și Metalurgie Călan a preluat uzina, mina de la Teliuc, uzinele Rușchița și Oțelul Roșu. În 1899 a fost construită o instalație de alimentare cu apă din râul Strei. Din 1911 până în 1924, uzina a aparținut Societății Uzinelor Metalurgice Rimamuranj și Salgotarjan.
Perioada interbelică
În 1918, consiliile naționale române din localitățile din zona Călanului au trimis delegați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În 1924, a fost înființată societatea Uzinele Metalurgice „Titan S.A.R.”, prin asocierea mai multor societăți și bănci, care a unit Uzina Călan cu alte uzine și mine din țară.
Unul dintre proprietarii societății era Max Auschnitt, născut la Galați în 1888, care construise unul dintre cele mai mari imperii industriale private din România interbelică. Împreună cu fratele său Edgar, deținea Titan-Nădrag-Călan, cu peste 4.900 de angajați în 1938. A fost președinte al Asociației Generale de Industrie din Banat, vicepreședinte al Uniunii Generale a Industriașilor din România și senator al Camerei de Comerț și Industrie din Galați.
În decembrie 1934, Auschnitt s-a convertit la catolicism și s-a căsătorit cu Livia Pordea, o româncă de 20 de ani. Cununia civilă a fost oficiată la Primăria comunei Călan, iar cea religioasă la episcopia catolică din Timișoara, cu asistență restrânsă. Martorul mirelui a fost Virgil Madgearu, economist, fost ministru de finanțe și una dintre figurile marcante ale Partidului Național Țărănesc. Patru ani mai târziu, în noiembrie 1940, Madgearu a fost asasinat de legionari.
După 1939, Auschnitt a fost arestat și condamnat la 6 ani de închisoare, iar întreprinderile sale au fost „românizate” în timpul dictaturii regale și al regimului antonescian. Eliberat în 1942, a lucrat la propriile foste uzine în urma comutării pedepsei. Achitat în toamna lui 1944, a pierdut definitiv toate proprietățile în 1948, prin naționalizare. A murit în 1957, în Statele Unite.
În 1929, muncitorii de la uzină au declanșat o grevă generală ca urmare a opririi lucrului și reducerii salariilor. Tratativele cu patronatul au eșuat. Criza economică din 1929–1933 a dus la oprirea producției, reluată și modernizată începând cu 1934.
Rebeliunea legionară din ianuarie 1941
Rebeliunea legionară din 21–23 ianuarie 1941 a avut ecouri și în zona Călanului. Tribunalul Militar din Sibiu a judecat persoanele implicate în manifestațiile armate din zona Călan–Crișeni, majoritatea angajați ai uzinei Titan-Nădrag-Călan.
Preotul Emil Timișan, născut în 1907 în satul Sâncrai, hirotonit la 21 de ani în parohia natală, a aderat la Mișcarea Legionară în timpul studenției. În 1938, în pragul confruntării deschise dintre rege și mișcare, i-a trimis lui Carol al II-lea o telegramă de omagiu, declarând că se dezice pe veci de orice haină politică. Trei ani mai târziu se afla în fața tribunalului militar. Condamnat la 4 ani închisoare corecțională, a fost și scos din preoție, la cererea unei locuitoare din satul Batiz care îl descria, alături de alți doi preoți, drept instigator armat al rebelilor.
Cea mai grea pedeapsă din lot a primit-o Petru Gheorgheoni din Nădăștia de Jos, condamnat în absență la 20 de ani de muncă silnică. Desenator tehnic și instructor la școala de ucenici a uzinei, ajuns șef al atelierului de proiectare, fusese concediat anterior pentru simpatii legionare. În 1940 a ajuns primar al comunei Strei, calitate în care s-a opus naționalizării a trei prăvălii evreiești și a organizat vizita Regelui Mihai I și a Reginei Mamă Elena la biserica medievală din Strei. După rebeliune a fugit în Germania, unde a fost internat în lagărul de la Rostock. După 23 august 1944 s-a înrolat în Armata Națională, iar în iarna lui 1945 a fost parașutat înapoi în România pentru culegere de informații. În 1947 a fugit în Franța, și-a finalizat studiile la Universitatea din Paris, apoi a emigrat în Canada, unde a lucrat în domeniul energiei atomice la Montreal. A murit în 1993, în același an în care și-a publicat memoriile la București.
Subdirectorul uzinei Țăranu Ioan a fost condamnat la 3 ani, inginerul Voicu Ioan la 2 ani, muncitorul Dănilă Ioachim la 1 an, iar funcționarul CFR Miclea Simion la 4 ani.
Perioada postbelică
În 1948, consorțiul Titan-Nădrag-Călan S.A.R. a fost naționalizat, devenind un centru important al siderurgiei românești, cunoscut pentru producția de fontă cenușie, cocs metalurgic și piese turnate. În anii 1950, colonia muncitorească a crescut cu blocuri de locuințe și o școală de ucenici.
De-a lungul acestei perioade, uzina din Călan a înregistrat mai multe premiere tehnice: în 1952 au fost puse în funcțiune primele suflante pentru furnale proiectate și construite de specialiști români, iar al doilea furnal complet mecanizat a intrat în exploatare în același an. În 1957 a fost inaugurată prima instalație din lume pentru producerea cocsului și semicocsului prin fluidizare. În 1961 a început producerea cocsului brichetat pentru scopuri industriale, premieră națională. În 1989, uzina a produs pentru prima dată în țară utilaj de turnare pentru oțelării direct din fontă de primă fuziune.
Construcția Orașului Nou Călan a început în 1959, pe terasa din dreapta râului Strei. În 1961, Călanul a primit rangul de oraș. În 1976 a fost înființată Casa de Cultură, iar în 1981 au fost date în folosință o policlinică și o bază sportivă.
Un document intern din fondul arhivistic al Partidului Comunist Român oferă o imagine precisă asupra modului în care era administrat orașul la sfârșitul anilor 1970. Nota, semnată de secretarul Comitetului Orășenesc Hodorog Ionel, repartizează sarcinile pentru 56 de membri de partid până la sfârșitul anului 1977: de la parametrii de funcționare ai cubilourilor din turnătorie și reducerea procentului de rebut, până la aprovizionarea cu pâine, difuzarea presei și organizarea festivalului local „Sub arcul de lumini”.
În 1989, combinatul siderurgic avea aproape 8.000 de angajați, iar populația orașului și a localităților aparținătoare depășea 14.000 de locuitori. Producția de piese turnate plasa România pe locul 9 în lume, după țări precum SUA, URSS, Japonia și Germania.
Declinul industriei siderurgice după 1990
După 1990, combinatul a devenit Societatea Comercială Sidermet Călan. În 1997, patrimoniul său a fost divizat în 12 societăți comerciale independente, numărul angajaților scăzând de la aproximativ 8.000 la 1.000.
Una dintre noile societăți, Minagval Călan, a preluat platforma siderurgică construită după 1975 împreună cu datoriile și creanțele Sidermet. Declarată ulterior în faliment, platforma a fost vândută în 2000 la licitație companiei Forever Vălișoara pentru 1,3 milioane de dolari și dezmembrată ca fier vechi.
În 2001, un control al Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare (CNCAN) a constatat că în zona furnalelor 3 și 4 nivelul de radioactivitate depășea de 250 de ori limita admisă. La construcția furnalelor fuseseră introduse 80 de surse radioactive, ignorate după 1989.
Turnătoria 1 și investitorul francez
Fondul Proprietății de Stat a semnat un contract cu investitorul francez Roger Paul Martinez pentru preluarea secției modelărie din cadrul Turnătoriei 1, cu obligația de a angaja 80 de muncitori și de a continua producția de modele din lemn pentru piese turnate.
La 24 de ore după semnarea contractului, reprezentanții Turnătoriei 1 au golit secția modelărie. Au urmat controale repetate ale autorităților financiare și de inspecție a muncii, soldate cu amenzi anulate ulterior în instanță. În decembrie 2001, firma a fost deconectată de la rețeaua electrică, deși facturile erau achitate. Reconectarea a survenit după patru luni, urmată la scurt timp de o nouă întrerupere. În fața blocajului financiar creat, Roger Paul Martinez și-a mutat afacerea în altă parte.
În martie 2002, cei 127 de angajați ai platformei, care nu i-au primit salariile de opt luni, au fost plătiți parțial cu bunuri: bibelouri, casetofoane, mașini de spălat sau cuie.
AMIDIP și parteneriatul cu compania germană Pipe Products
În 2003, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) a constituit societatea AMIDIP, cu un furnal și o linie de turnare a tuburilor ca aport, în parteneriat cu compania germană Pipe Products, componentă a concernului AMIANTIT din Arabia Saudită. Partenerul german urma să investească 12 milioane de dolari și să creeze 1.000–1.200 de locuri de muncă.
În a doua jumătate a anului 2003, producția s-a oprit după ce SNCFR, creditor al Sidermet, a cerut recuperarea creanțelor sale din activele transferate la AMIDIP. Instanțele au respins cererea, dar litigiul a blocat investiția un an și jumătate. În 2004, Pipe Products a încercat să cumpere activele statului din AMIDIP, dar s-a retras după ce AVAS a solicitat 20 de milioane de dolari. Prețul a scăzut ulterior la 3,9 milioane, fără a atrage ofertanți. În toamna anului 2005, AMIDIP a intrat în faliment.
La 11 februarie 2005, 380 din cei 580 de angajați au fost disponibilizați. În ianuarie 2006 au mai rămas 200, pentru pază și conservare. Atât directorul executiv, cât și liderul sindical au susținut că situația a fost generată de interese economice din București, care urmăreau ca România să importe tuburi din fontă ductilă în loc să le producă.
În 2006 au expirat ultimele mărci înregistrate ale Sidermet, iar fosta platformă a rămas în paragină.
Între 2012 și 2016 au fost efectuate lucrări de ecologizare și reabilitare a fostei platforme siderurgice. În 2016 a fost inaugurat Parcul Industrial Călan, în urma unei investiții de 64.000.000 RON din fonduri europene.
Pe 4 ianuarie 2022 a fost finalizată cea mai mare investiție privată de după 1989 în Călan: o unitate de depozitare și logistică pentru o companie internațională, în valoare de 44.598.535 RON.