Imperiul Roman de Apus s-a conturat ca realitate politică distinctă la sfârșitul secolului al IV-lea. După moartea împăratului Teodosiu I, în 395, conducerea teritoriilor romane a revenit celor doi fii ai săi. Arcadius a domnit în partea răsăriteană, iar Honorius în partea occidentală. Din punct de vedere constituțional, Imperiul Roman continua să fie considerat o singură entitate, însă cele două curți imperiale au ajuns să funcționeze tot mai separat.
Partea occidentală cuprindea Italia, Galia, Hispania, Britannia și provinciile romane din nordul Africii. În secolul al V-lea, autoritatea împăraților de la Ravenna s-a redus treptat, pe fondul războaielor civile, al pierderii unor provincii, al presiunilor militare de la frontiere și al dificultăților de finanțare a armatei și administrației.
Anul 476 este folosit în mod convențional pentru a marca sfârșitul Imperiului Roman de Apus, dar dispariția puterii imperiale în Occident a fost rezultatul unui proces desfășurat pe parcursul mai multor decenii. Chiar și după detronarea lui Romulus Augustulus, unele instituții romane au continuat să funcționeze, iar Iulius Nepos a rămas recunoscut drept împărat legitim al Occidentului până la moartea sa, în 480.
Criza politică și militară a Occidentului roman
Primele decenii ale secolului al V-lea au adus o succesiune de crize pe care guvernul occidental nu a mai reușit să le controleleze în același timp. În noaptea de 31 decembrie 406, vandalii, alanii și suevii au trecut Rinul și au pătruns în Galia. În anii următori, grupurile respective s-au deplasat spre Hispania, în timp ce autoritatea imperială era contestată și de uzurpatori sprijiniți de diferite armate provinciale.
Situația din Italia era complicată și de conflictul cu goții conduși de Alaric. În august 410, armata acestuia a intrat în Roma și a jefuit orașul timp de trei zile. Roma nu mai era capitala administrativă a Imperiului de Apus – curtea lui Honorius se mutase la Ravenna – dar orașul avea o încărcătură simbolică foarte mare, iar ocuparea sa a avut un puternic ecou în lumea romană.
Imperiul occidental a reușit pentru o perioadă să recupereze o parte din controlul pierdut. În timpul împăratului Valentinian al III-lea, instalat pe tron în 425, generalul Flavius Aetius a devenit principala figură militară a Occidentului. El a folosit alianțe cu diferite grupuri germanice și a organizat apărarea Galiei. În 451, o coaliție formată din romani, vizigoți și alte grupuri l-a confruntat pe Attila în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice.
În paralel, vandalii au trecut din Hispania în nordul Africii în 429. Zece ani mai târziu au cucerit Cartagina, unul dintre principalele centre economice ale Mediteranei occidentale. Pierderea provinciilor africane a afectat direct veniturile guvernului occidental, care nu mai putea colecta taxe din unele dintre cele mai prospere teritorii ale sale. Tratatul încheiat cu vandalii în 442 a recunoscut pierderea unor zone fertile din Africa Proconsularis, Byzacena și Numidia.
Diminuarea veniturilor avea consecințe militare directe. Armata romană necesita resurse pentru soldă, aprovizionare, echipament și întreținerea fortificațiilor. Pe măsură ce teritoriile controlate de guvernul de la Ravenna se restrângeau, scădea și baza fiscală din care erau finanțate trupele.
Folosirea soldaților și comandanților de origine germanică nu reprezenta în sine o noutate. Armata romană integra de mult timp oameni proveniți din afara frontierelor sau din comunități stabilite în interiorul imperiului. În secolul al V-lea a devenit însă tot mai dificil pentru guvernul occidental să controleze grupările militare conduse de propriii comandanți, iar raportul dintre armata imperială și diferitele formațiuni aliate s-a modificat odată cu pierderea provinciilor.
Instabilitatea s-a accentuat la mijlocul secolului. Aetius a fost ucis în 454 din ordinul împăratului Valentinian al III-lea, iar împăratul a fost asasinat în anul următor. În 455, vandalii conduși de Geiseric au venit din Africa și au jefuit Roma. Orașul a fost din nou ocupat la numai 45 de ani după atacul lui Alaric.
După 455, împărații occidentali s-au succedat rapid. Generali precum Ricimer au ajuns să joace un rol decisiv în numirea și înlăturarea suveranilor. Au existat și tentative de refacere a autorității imperiale. Împăratul Majorian, care a domnit între 457 și 461, a încercat să restabilească controlul asupra unor provincii și să pregătească o campanie împotriva vandalilor din Africa, însă proiectul nu a avut succes, iar Majorian a fost înlăturat. A doua jumătate a secolului al V-lea a fost marcată de competiția dintre împărați, comandanții armatei și diferitele puteri regionale.
Ce s-a întâmplat în anul 476
În 475, generalul Orestes l-a îndepărtat din Italia pe împăratul Iulius Nepos și l-a instalat pe tron pe propriul fiu, Romulus Augustus. Tânărul împărat, cunoscut ulterior sub diminutivul Romulus Augustulus, nu a fost recunoscut de împăratul răsăritean Zenon, care continua să îl considere pe Iulius Nepos conducătorul legitim al Occidentului. Nepos s-a retras în Dalmația, unde și-a menținut pretenția imperială.
În anul următor, trupele aflate în Italia s-au răzvrătit împotriva lui Orestes. Conducerea lor a fost preluată de Odoacru. Orestes a fost înfrânt și ucis, iar la 4 septembrie 476 Romulus Augustulus a fost detronat. Odoacru nu l-a executat pe fostul împărat, ci l-a trimis să trăiască în Campania și i-a acordat o rentă.
Odoacru nu a numit un nou împărat al Occidentului. În schimb, însemnele imperiale au fost trimise la Constantinopol, iar conducătorul Italiei a urmărit recunoașterea autorității sale din partea împăratului Zenon. Relatarea istoricului Malchos arată că delegația trimisă la Constantinopol a susținut că nu mai era necesar un împărat separat în Occident și că Zenon putea reprezenta autoritatea imperială pentru întregul imperiu.
Din perspectiva contemporanilor, evenimentul nu a fost perceput neapărat ca dispariția imediată a Imperiului Roman. Odoacru a continuat să recunoască formal autoritatea lui Iulius Nepos și a emis monede în numele acestuia. Nepos a rămas în Dalmația până când a fost ucis în 480. După moartea lui, Odoacru a emis monede în numele împăratului răsăritean Zenon.
Data de 476 a căpătat ulterior valoarea unei granițe cronologice între Antichitate și Evul Mediu. Procesul politic real a fost mai puțin abrupt: autoritatea imperială occidentală se restrânsese deja considerabil înainte de detronarea lui Romulus, iar unele forme de guvernare romană au continuat după dispariția împăratului de la Ravenna.
Regatele post-romane și continuitatea instituțiilor
În cursul secolului al V-lea, teritorii care aparținuseră Imperiului Roman de Apus au intrat sub conducerea unor noi puteri. Vizigoții s-au stabilit în Galia și Hispania, vandalii au controlat o parte din nordul Africii, burgunzii și-au extins autoritatea în valea Ronului, iar francii și-au consolidat treptat poziția în Galia.
Italia a rămas sub conducerea lui Odoacru până în 493. La sfârșitul secolului, ostrogoții conduși de Teodoric au preluat peninsula. Ravenna, fosta reședință a împăraților occidentali, a continuat să fie un centru politic în timpul regatului ostrogot și, mai târziu, sub administrația Imperiului Roman de Răsărit.
Instalarea regatelor post-romane nu a însemnat dispariția imediată a administrației, dreptului și culturii romane. În Italia lui Odoacru și Teodoric au continuat să funcționeze instituții administrative romane, iar aristocrația senatorială și-a păstrat o parte din poziția socială și politică. Ideea autorității imperiale de la Constantinopol a continuat să fie recunoscută în diferite forme.
Nici orașele occidentale nu au urmat toate aceeași evoluție. Unele au pierdut populație, activitate economică și construcții monumentale, în timp ce altele au rămas centre administrative, comerciale sau episcopale. Clădirile publice romane au fost uneori abandonate, dar în numeroase cazuri au primit funcții noi, au fost transformate sau au furnizat materiale pentru alte construcții. Cercetarea arheologică recentă descrie evoluția urbană dintre anii 300 și 600 mai curând prin contracție, adaptare și reorganizare decât printr-o prăbușire uniformă.
Roma oferă un asemenea exemplu. Orașul a fost afectat de războaie și de reducerea populației, dar a continuat să fie locuit și să joace un rol religios și politic. Vechile spații urbane au fost reutilizate, iar dezvoltarea marilor bazilici creștine a modificat treptat centrul de greutate al vieții urbane.
În mediul rural, schimbările au fost la fel de diferite de la o provincie la alta. Sistemul marilor vile romane s-a redus în multe regiuni occidentale, dar economia rurală nu a dispărut. Au apărut alte forme de așezare și producție, iar unele zone au cunoscut reorganizări fără o întrerupere completă a activității economice.
Creștinismul a devenit una dintre principalele surse de continuitate instituțională. Episcopii ocupau deja un loc semnificativ în orașele romane înainte de 476, iar după slăbirea administrației imperiale au preluat în unele regiuni atribuții sociale și civice mai vizibile. Rețelele episcopale, mănăstirile și fundațiile religioase au continuat să funcționeze peste noile granițe politice.
Latina nu a dispărut odată cu guvernul imperial occidental. A rămas limba administrației, a Bisericii și a unei părți însemnate a culturii scrise din Occident. Diferențele regionale din latina vorbită s-au accentuat de-a lungul secolelor, iar din evoluția lor s-au format treptat limbile romanice.
În partea răsăriteană, statul roman a continuat fără întrerupere. Constantinopolul a rămas capitala imperiului, iar administrația și instituția imperială au supraviețuit evenimentelor din Occident. În secolul al VI-lea, împăratul Iustinian I a încercat să readucă sub control imperial Africa vandală și o mare parte din Italia, iar Ravenna a devenit ulterior centrul administrației bizantine din peninsulă.