Sântămăria de Piatră, cunoscută în trecut sub denumirile Kőboldogfalva în limba maghiară și Mariensdorf în limba germană, este un sat aparținând orașului Călan, situat pe Valea Streiului, în județul Hunedoara. Localitatea este atestată documentar în anul 1346 și s-a dezvoltat în apropierea unei cariere de piatră folosite inclusiv pentru construcțiile dacice din zonă.
La sfârșitul secolului al XIX-lea au fost ridicate primul pod peste râul Strei, o moară și biserica satului. Până în anul 1950, satul a aparținut comunei Batiz, ulterior de comuna Crișeni și apoi de orașul Călan.
În anul 1920, localitatea avea 478 de locuitori. Documentele vremii îl menționează ca primar pe Eugen Popovici, notar pe Corneliu Cișmașiu, iar printre comercianții locali se aflau Simion Hirsch și compania Hirsch & Co., proprietară de mori de apă.
În sat au existat două biserici, una dintre ele fiind din lemn. Actuala biserică de stil reformat este datată de Institutul Național al Patrimoniului în secolul al XIII-lea. În jurul ei a funcționat mănăstirea „Sfântul Apostol Toma”, iar o parte a zidului de incintă s-a păstrat până astăzi. Deși veche, biserica nu figurează pe lista monumentelor istorice.
În secolul XX au fost realizate mai multe descoperiri arheologice în apropierea bisericii și pe terasele din jurul satului. Unele obiecte descoperite au ajuns în colecțiile Muzeul Civilizației Dacice și Romane. Localnicii au relatat descoperirea unor unelte neolitice și a unor vestigii umane în timpul lucrărilor din cimitirul vechi.
Sântămăria de Piatră a fost implicată și în evenimentele sociale și politice din Transilvania secolelor XVIII-XIX. În timpul răscoalei conduse de Horea, Cloșca și Crișan, țăranii din zonă au participat la acțiuni împotriva proprietăților nobiliare de pe Valea Streiului. În noiembrie 1784, mai multe edificii nobiliare din Sântămăria de Piatră și din satele apropiate au fost atacate sau incendiate.
În toamna anului 1918, în contextul evenimentelor care au dus la Marea Unire, a fost constituită în localitate o Gardă Națională formată din 23 de gardişti, condusă de Matei Lepedetoi și încadrată în structurile preturii plasei Hunedoara. Satul vecin Socet, din inima Ținutului Pădurenilor, avea la rândul său o gardă de 14 luptători, condusă de Iancu Ticula și activă între 15 noiembrie și 13 decembrie 1918. Cele două gărzi reflectă mobilizarea generală a satelor de pe Valea Streiului în perioada de constituire a statului național român.
Conflictul urbarial cu baronul Bornemisza
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, satul a devenit scena unui conflict urbarial de lungă durată între localnici și familia nobiliară Bornemisza. Țăranii revendicau drepturi asupra pădurilor și pășunilor pe care le folosiseră înainte de desființarea iobăgiei. În anul 1877, conflictul a escaladat după ce baronul Bornemisza a oferit comunității o suprafață de pădure considerată insuficientă de către săteni.
Pentru apărarea intereselor comunității a fost angajat avocatul devean Lazăr Petco. Doi reprezentanți ai satului, Urian Petru și Buroba Simion, au mers la Cluj pentru negocieri directe cu baronul. Ei au cerut încă 50 de iugăre de pădure, invocând sărăcia comunității și lipsa resurselor.
După refuzul proprietarului, tensiunile s-au amplificat. Arendașul moșiei, Fried Eskeles, a reclamat autorităților mai multe acte de sabotaj și intimidare. În documentele epocii sunt menționate distrugerea unor diguri și podețe, amenințări adresate morarilor și muncitorilor, tăierea vițelor de vie și boicotarea morii și a cârciumii baronului.
În luna mai 1877, locuitorii satului s-au adunat în fața bisericii și au depus un jurământ colectiv prin care se angajau să nu mai lucreze pentru moșie, să nu mai meargă la moară și să nu frecventeze cârciuma proprietarului. Crucea și Evanghelia au fost scoase din biserică pentru acest legământ, fapt care a determinat deschiderea unei anchete administrative.
Autoritățile comitatului Hunedoara au audiat numeroși locuitori, inclusiv preotul satului, morarul și clopotarul. Mai mulți săteni au declarat că au fost amenințați după ce au colaborat cu administrația moșiei. Ancheta nu a reușit să stabilească inițiatorii acțiunii colective, însă reprezentanții autorităților au calificat evenimentele drept un act de răscoală.
Conflictul s-a încheiat în vara anului 1877, după noi negocieri între comunitate și reprezentanții baronului Bornemisza. Printr-un proces-verbal încheiat la 27 iunie 1877 s-a stabilit reluarea relațiilor dintre săteni și moșie, fiind acceptat și pășunatul vitelor în anumite zone de pădure.