Greva minerilor de la Lupeni din 1929 a fost un conflict de muncă desfășurat în zilele de 5 și 6 august 1929, în Valea Jiului, încheiat prin intervenția jandarmilor și a armatei și deschiderea focului asupra muncitorilor adunați în jurul uzinei electrice a minelor. Sursele indică bilanțuri ușor diferite. O cercetare recentă bazată pe documentele anchetei din epocă menționează 13 muncitori morți în timpul intervenției și alți șapte care au murit ulterior, precum și aproximativ 60 de răniți grav. Istoria României în date consemnează 22 de morți și 58 de răniți. Din cauza diferențelor dintre documente și lucrările ulterioare, bilanțul poate fi formulat prudent ca fiind de cel puțin 20 de morți și câteva zeci de răniți.
Greva a fost precedată de mai mulți ani de conflicte privind salariile, programul de lucru, concedierile și contractele colective din industria carboniferă a Văii Jiului. În 1929, disputa s-a concentrat asupra noului contract colectiv, iar tensiunile au fost amplificate de divizarea sindicatelor și de deteriorarea relațiilor dintre muncitori, companiile miniere și autoritățile statului. Cercetările de după 1989 au nuanțat interpretarea răspândită în perioada comunistă, potrivit căreia greva ar fi reprezentat o acțiune organizată și condusă de Partidul Comunist.
Mineritul și conflictele de muncă din Valea Jiului
După 1918, Valea Jiului se afla în centrul industriei carbonifere românești. Cărbunele extras aici era folosit de căile ferate, industrie și pentru încălzirea orașelor, iar statul devenise principalul cumpărător al producției companiilor miniere. În 1925, exploatările din Valea Jiului furnizau aproximativ 58% din producția de cărbune a României.
Sindicatele social-democrate negociau cu societățile carbonifere contracte colective care cuprindeau salariile și diferite avantaje acordate muncitorilor, între care locuințe, combustibil, unele produse la prețuri reduse și școlarizarea copiilor. După 1918, autoritățile române au acceptat existența acestor organizații în anumite limite, intervenind însă cu armata atunci când grevele amenințau continuitatea producției.
Relațiile de muncă s-au înrăutățit în a doua jumătate a anilor 1920. Companiile au introdus mecanizare și măsuri de reducere a costurilor, în timp ce minerii s-au confruntat cu concedieri și cu nesiguranța locurilor de muncă. În mai 1928, un nou conflict a paralizat temporar exploatările din Valea Jiului. Autoritățile au declarat starea de asediu, au limitat întrunirile și au folosit armata pentru a-i determina pe muncitori să revină la lucru.
Schimbarea guvernului din noiembrie 1928 a creat inițial așteptări în rândul muncitorilor. Partidul Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu, câștigase alegerile după o perioadă îndelungată de guvernare liberală, iar sindicatele social-democrate colaboraseră politic cu PNȚ. Noul guvern a ridicat starea de asediu din Valea Jiului, iar minerii au început să ceară renegocierea contractului colectiv.
Negocierile au început în ianuarie 1929, dar guvernul nu a intervenit în măsura în care sindicatele speraseră, preferând arbitrajul între muncitori și companii. În același timp, situația economică a regiunii devenea mai dificilă, iar numărul muncitorilor fără loc de muncă crescuse.
Conflictul sindical și revendicările din 1929
Mișcarea sindicală din Valea Jiului nu era unitară. Organizațiile social-democrate reunite în Uniunea Muncitorilor din Industria Minieră din România obișnuiau să negocieze patronatul și statul. La Lupeni s-a constituit însă în 1929 și un Sindicat Independent, asociat cu Teodor Munteanu și cu muncitori nemulțumiți de atitudinea considerată prea conciliantă a vechii conduceri sindicale.
Apartenența politică a conducerii noului sindicat este dificil de stabilit. Documentele și mărturiile epocii oferă informații contradictorii despre legăturile lui Teodor Munteanu atât cu comuniștii, cât și cu alte grupări politice.
În lunile care au precedat greva au avut loc și confruntări între diferitele grupări sindicale, amenințări și acte de violență. Aceste tensiuni au contribuit la izolarea organizației radicale din Lupeni față de sindicatele din alte centre miniere ale Văii Jiului.
Negocierile pentru contractul colectiv au continuat până în vara anului 1929. Una dintre disputele imediate privea majorarea salariilor: sindicatele cereau aproximativ 10%, în timp ce societățile erau dispuse să ofere 6%. Un alt punct privea modul de calcul al zilei de lucru de opt ore. Companiile doreau ca cele opt ore să înceapă din momentul în care minerul ajungea efectiv la locul de muncă din subteran, nu la intrarea în mină, ceea ce putea adăuga una sau două ore neplătite unei zile de lucru.
În unele sinteze istorice sunt menționate și alte revendicări formulate în timpul conflictelor de muncă din această perioadă: creșteri salariale mai mari pentru anumite categorii, revizuirea salarizării, eliminarea amenzilor și îmbunătățirea condițiilor de muncă. Istoria României în date menționează, între altele, revendicarea unei majorări salariale de 40%.
Un alt conflict privea plata membrilor Sindicatului Independent pentru timpul afectat unei acțiuni sindicale. Negocierile prelungite și nemulțumirea față de contractul convenit în iulie au menținut tensiunea în Lupeni.
Greva din 5 august
În dimineața zilei de 5 august 1929, muncitorii de la exploatările Elena și Victoria din Lupeni au refuzat să înceapă lucrul și au încercat să oprească intrarea celorlalți mineri în schimb. Mișcarea s-a extins apoi la alte exploatări din Lupeni.
Potrivit documentelor Parchetului Tribunalului Hunedoara-Deva, în jur de 3.800 de oameni s-au îndreptat spre uzina electrică a exploatărilor miniere.
Uzina avea un rol esențial pentru funcționarea minelor. Ea furniza electricitate pentru oraș, dar alimenta și pompele de evacuare a apei, instalațiile de ventilație și sistemele de transport dintre galerii și suprafață. Oprirea centralei crea riscul inundării galeriilor și al întreruperii ventilației pentru muncitorii aflați încă în subteran.
O parte dintre greviști a pătruns în uzină și a oprit instalațiile. În timpul altercației, mecanicul-șef Nicolae Radu a fost înjunghiat, iar inginerul Ion Socolescu a fost bătut. Amândoi au supraviețuit. Documentele procesului ulterior consemnează prezența în rândul greviștilor a unor oameni înarmați cu bâte, bare de fier, topoare și câteva arme de foc. Aceste informații provin în mare parte din actele autorităților și trebuie prezentate ca atare, nu ca o descriere independentă a comportamentului întregului grup de greviști.
Oprirea uzinei a lăsat temporar fără alimentare instalațiile din subteran. După ocuparea ei, protestul s-a concentrat în jurul centralei.
Greva nu s-a extins la întreaga Vale a Jiului. Cercetarea documentelor sindicale și administrative arată că minerii din Vulcan, Lonea, Petroșani și Petrila nu s-au alăturat acțiunii. Protestul a rămas concentrat la exploatările din Lupeni, un fapt care contrazice imaginea ulterioară a unei greve generale coordonate a minerilor din întreaga Vale a Jiului.
În dimineața zilei de 6 august 1929, la uzina electrică au fost desfășurați jandarmi și un detașament de aproximativ 80 de grăniceri. Operațiunea s-a desfășurat sub autoritatea reprezentanților județului și a procurorului Marin Condeescu.
În jurul orei 6, jandarmii au primit ordin să deschidă accesul spre uzină. Potrivit declarațiilor folosite ulterior în anchetă, ei au încercat să înainteze folosind paturile armelor, iar o parte dintre greviști a opus rezistență. În timpul confruntării s-a auzit o împușcătură, după care militarii au deschis focul asupra mulțimii.
Unele studii consemnează 13 morți pe loc sau imediat după împușcături și aproximativ 60 de răniți grav, dintre care șapte au murit ulterior. Greviștii care au putut să fugă s-au retras spre locuințe sau spre munții din apropiere. Uzina electrică a fost repusă imediat în funcțiune.
Există diferențe între bilanțurile păstrate. Lucrarea Istoria României în date, publicată de Editura Enciclopedică în 2003, indică 22 de mineri uciși și 58 de răniți. Presa din 1929 a publicat la rândul ei cifre diferite în zilele care au urmat, ceea ce explică parțial variațiile reproduse ulterior în literatura istorică.
În aceeași zi, autoritățile au interzis adunările și au întărit cenzura presei. Cercetarea bazată pe documentele sindicale menționează că funeraliile victimelor s-au desfășurat sub supraveghere militară și cu restricții asupra participării publicului.
Evenimentele au avut și consecințe politice pentru guvernul condus de Iuliu Maniu. PNȚ obținuse înaintea venirii la putere un sprijin semnificativ în rândul muncitorilor din Valea Jiului, iar folosirea forței la Lupeni a deteriorat relația partidului cu o parte a acestora. Prefectul județului Hunedoara, Ștefan Rozvan, a fost suspendat în urma evenimentelor.
În decembrie 1929, ministrul Muncii Ion Răducanu a intervenit în negocierile pentru noul contract colectiv al minerilor din Valea Jiului. Contractul rezultat prevedea calcularea zilei de opt ore din momentul intrării în mină, plata orelor suplimentare la 150% din salariul de bază, menținerea unor produse alimentare subvenționate, continuarea locuințelor gratuite pentru muncitori, precum și asigurarea încălzirii și electricității. Salariile au fost majorate în ansamblu cu 5%, iar nivelul lor a fost corelat cu prețurile unui coș de produse. Contractul a rămas, cu unele modificări salariale, baza relațiilor de muncă până în 1940.
Interpretarea grevei după 1945
După instaurarea regimului comunist, greva de la Lupeni a primit un loc central în istoria oficială a mișcării muncitorești. Lucrările publicate în primele decenii comuniste au prezentat-o drept o etapă a radicalizării clasei muncitoare sub conducerea comuniștilor și un precursor al luptelor politice care ar fi dus în cele din urmă la preluarea puterii de către Partidul Comunist. Evenimentul a fost reluat în discursuri politice, manuale și lucrări istorice.
Această interpretare a fost ilustrată și cinematografic prin filmul „Lupeni 29”, realizat în 1962–1963 de Mircea Drăgan. Cercetările ulterioare au arătat însă că mișcarea sindicală din Valea Jiului era dominată în perioada interbelică de organizații social-democrate și că rolul concret al comuniștilor în declanșarea și conducerea grevei din august 1929 nu poate fi stabilit în forma categorică susținută de istoriografia regimului comunist.
Studiile bazate pe documentele de arhivă descriu greva mai curând în contextul conflictului pentru contractul colectiv, al nesiguranței economice, al divizării mișcării sindicale și al relațiilor tensionate dintre muncitori, companiile carbonifere și autoritățile statului. Acțiunea din Lupeni a fost neobișnuită și prin faptul că sindicatele din celelalte centre ale Văii Jiului nu au participat la ea.