Revoluția de la 1848–1849 în Transilvania s-a desfășurat în contextul revoluțiilor europene din 1848 și al schimbărilor politice începute în Imperiul Habsburgic și în Ungaria. În Transilvania, revendicările pentru desființarea iobăgiei și extinderea drepturilor civile s-au suprapus peste disputele privind reprezentarea politică a naționalităților și statutul principatului. Una dintre problemele care au dominat evenimentele a fost unirea Transilvaniei cu Ungaria, susținută de revoluționarii maghiari și contestată de conducătorii politici ai românilor în condițiile în care aceștia cereau mai întâi recunoașterea românilor ca națiune politică.
Mișcarea românească s-a conturat încă din martie 1848. La Târgu Mureș, tinerii juriști români aflați la Tabla Regească, între care Avram Iancu și Alexandru Papiu-Ilarian, au participat la discuțiile provocate de izbucnirea revoluției maghiare. La Sibiu, Simion Bărnuțiu a formulat un program care lega desființarea iobăgiei de recunoașterea politică a românilor și de autonomia Transilvaniei. La 18/30 aprilie 1848, aproximativ 4.000 de țărani și intelectuali s-au adunat la Blaj și au hotărât convocarea unei adunări naționale mai largi pentru luna următoare.
Marea Adunare Națională de la Blaj, desfășurată între 3/15 și 5/17 mai 1848, a fixat principalele revendicări ale românilor transilvăneni. În ajunul adunării, Simion Bărnuțiu a susținut recunoașterea românilor ca națiune politică și a respins unirea Transilvaniei cu Ungaria înainte de reglementarea statutului lor. La adunare au participat țărani, clerici și intelectuali veniți din numeroase regiuni ale Transilvaniei.
Programul adoptat, cunoscut sub numele de Petițiunea Națională, cuprindea 16 puncte. Erau cerute recunoașterea românilor ca națiune de sine stătătoare, reprezentarea lor proporțională în Dietă, folosirea limbii române în legislație și administrație, desființarea iobăgiei fără despăgubirea proprietarilor, libertatea cuvântului și a tiparului, libertatea întrunirilor, învățământ în limba română, impozitare proporțională cu veniturile, libertatea industriei și a comerțului și organizarea unei gărzi naționale. Adunarea cerea ca problema unirii Transilvaniei cu Ungaria să nu fie hotărâtă înainte ca românii să fie reprezentați potrivit ponderii lor în populație.
Pentru susținerea programului a fost ales un Comitet Național Permanent, cu sediul la Sibiu. Andrei Șaguna a devenit președintele acestuia, Simion Bărnuțiu vicepreședinte, iar printre membri s-au aflat Avram Iancu, Ioan Buteanu și Alexandru Papiu-Ilarian. Două delegații urmau să prezinte revendicările românilor: una la Curtea imperială de la Viena, condusă de Andrei Șaguna, iar cealaltă Dietei Transilvaniei de la Cluj.
Dieta de la Cluj a votat la 17/29 mai 1848 unirea Transilvaniei cu Ungaria. Hotărârea a fost sancționată ulterior de împăratul Ferdinand I. Românii nu erau reprezentați în Dietă în raport cu ponderea lor în populația principatului, iar conducătorii mișcării românești au continuat să conteste modul în care fusese decisă unirea.
În paralel, problema socială rămânea deschisă. Desființarea iobăgiei fusese una dintre revendicările centrale ale revoluției, dar aplicarea reformelor a generat conflicte în sate, în special în privința pământurilor, pădurilor și obligațiilor față de foștii stăpâni. Unul dintre cele mai grave incidente a avut loc la Mihalț, la 2 iunie 1848, unde o intervenție militară în timpul unui conflict dintre țărani și autorități s-a soldat cu moartea a 12 țărani; sursele consemnează și mai mulți răniți. Evenimentul a accentuat neîncrederea dintre comunitățile românești și autoritățile care aplicau hotărârile guvernului maghiar.
În cursul verii, situația s-a înrăutățit în mai multe regiuni ale Transilvaniei. Au fost semnalate refuzuri de recrutare, conflicte cu gărzile naționale, arestări ale unor fruntași români și rezistență față de administrația instalată după unirea cu Ungaria. În Munții Apuseni, Avram Iancu a început să adune și să organizeze locuitorii, inițial fără a declanșa o confruntare deschisă. În același timp, regimentele românești de graniță de la Năsăud și Orlat deveneau puncte de sprijin pentru mișcarea românească.
O nouă adunare a avut loc la Blaj în septembrie 1848. Participanții au reafirmat revendicările din mai, au respins din nou unirea Transilvaniei cu Ungaria și au cerut redeschiderea Dietei pe baza unei reprezentări proporționale a românilor, maghiarilor și sașilor. A fost propus și un guvern în care cele trei naționalități să fie reprezentate potrivit numărului lor. Adunarea a cerut încetarea recrutărilor și a intervențiilor militare împotriva satelor și a adoptat un memoriu adresat Parlamentului de la Viena.
În acest moment, conflictul politic se transforma într-unul militar. Comitetul Național Român a trecut la organizarea teritoriilor în prefecturi și legiuni. În octombrie 1848 existau 15 asemenea legiuni, conduse de prefecți și împărțite în unități mai mici, sub comanda tribunilor și centurionilor. Printre conducători s-au aflat Avram Iancu, Ioan Axente Sever, Ioan Buteanu, Vasile Moldovan, Constantin Romanu-Vivu și alți fruntași ai mișcării. Avram Iancu a condus Legiunea Auraria Gemina, cu centrul la Câmpeni.
În sudul Transilvaniei, Comitetul Național Român de la Sibiu a dobândit pentru o perioadă un rol administrativ important. În unele regiuni au fost dezarmate gărzile naționale maghiare și au fost înlocuite autoritățile existente. Românii au colaborat în această etapă cu comandamentul militar habsburgic, după ruperea relațiilor dintre Viena și guvernul revoluționar de la Pesta. La Sibiu au avut loc și întruniri comune ale românilor și sașilor, la care au fost discutate egalitatea națională și confesională, organizarea constituțională a Transilvaniei și păstrarea unei autonomii proprii în cadrul monarhiei.
Toamna anului 1848 a fost marcată și de confruntări violente între comunități și formațiuni armate. În mai multe regiuni au avut loc atacuri asupra satelor și orașelor, represalii și execuții, iar victimele au provenit atât dintre români, cât și dintre maghiari și secui. Natura acestor episoade a diferit de la o zonă la alta, iar documentarea lor se bazează pe rapoarte administrative și militare, registre bisericești, anchete și mărturii contemporane.
Situația militară s-a schimbat la sfârșitul anului 1848, după ce generalul polonez Józef Bem a preluat conducerea armatei revoluționare maghiare din Transilvania. Bem a început o campanie rapidă împotriva trupelor imperiale și a forțelor care le sprijineau. În decembrie a ocupat Clujul, iar în primele luni ale anului 1849 a înaintat spre centrul și sudul Transilvaniei. În februarie, trupele sale au trecut prin zona Simeriei și Devei, iar în martie au ocupat Sibiul și Brașovul. În primăvara anului 1849, cea mai mare parte a Transilvaniei se afla sub controlul armatei revoluționare maghiare.
Principala zonă în care formațiunile românești au continuat să reziste a rămas Munții Apuseni. Avram Iancu și prefecții săi au organizat apărarea drumurilor de acces spre Câmpeni și Abrud. Simion Balint apăra sectorul Văii Arieșului, Axente Sever direcția dinspre Zlatna, iar Ioan Buteanu zona dinspre Zarand. Relieful montan și mobilizarea comunităților din regiune au permis menținerea acestui teritoriu în condițiile în care alte prefecturi românești fuseseră destrămate de înaintarea armatei lui Bem.
În primăvara anului 1849 au început tratative între conducătorii românilor din Apuseni și guvernul revoluționar maghiar. Deputatul român Ioan Dragoș, trimis de Lajos Kossuth, s-a întâlnit cu Avram Iancu și cu ceilalți prefecți în aprilie și mai. În timpul negocierilor fusese convenită o încetare temporară a ostilităților, însă trupele comandate de maiorul Imre Hatvani au intrat în Abrud. Luptele care au urmat s-au soldat cu moartea unor conducători români, între care prefecții Petru Dobra și Ioan Buteanu, iar Ioan Dragoș a fost la rândul său ucis. Formațiunile lui Avram Iancu au recucerit Abrudul.
Au urmat noi încercări ale armatei maghiare de a pătrunde în Apuseni. La 3/15 iunie 1849, forțele române conduse de Avram Iancu au respins în apropierea Abrudului o coloană comandată de Farkas Kemény. La 24 iunie/6 iulie, detașamentul condus de revoluționarul Pál Vasvári a fost înfrânt la Fântânele de formațiunile conduse de tribunii Nicolae Corcheș și Iacob Olteanu.
În același timp au continuat încercările de reconciliere. Nicolae Bălcescu, aflat în exil după înfrângerea revoluției din Țara Românească, a purtat discuții atât cu conducerea revoluționară maghiară, cât și cu Avram Iancu. Bălcescu considera necesară încetarea conflictului dintre români și maghiari în condițiile amenințării reprezentate de intervenția armatelor habsburgice și ruse.
La 2/14 iulie 1849, la Seghedin, Lajos Kossuth, Nicolae Bălcescu și Cezar Bolliac au ajuns la un Proiect de pacificare. Documentul prevedea amnistierea participanților la lupte, folosirea limbii române în administrația comitatelor cu populație majoritar românească, în școli și în biserică, recunoașterea unor drepturi confesionale și accesul românilor la funcții publice. Era reafirmată și desființarea obligațiilor feudale. Acordul a venit însă după luni de confruntări și într-un moment în care situația militară se schimba rapid. Avram Iancu și oamenii săi nu s-au alăturat operațiunilor armate împotriva trupelor maghiare în ultima parte a conflictului.
În vara anului 1849, împăratul Franz Joseph a beneficiat de intervenția militară a Imperiului Rus împotriva revoluției maghiare. Armatele austriece și ruse au intrat în Ungaria și Transilvania, iar trupele comandate de Bem au fost obligate să se retragă după o serie de confruntări. La începutul lunii august, armata revoluționară maghiară nu mai putea menține controlul asupra teritoriilor ocupate.
La 1/13 august 1849, principala armată maghiară, comandată de Artúr Görgei, a capitulat în fața armatei ruse la Șiria, lângă Arad. După încetarea operațiunilor militare, autoritățile habsburgice au cerut și dezarmarea legiunilor românești. Avram Iancu și ceilalți conducători români au predat armele, iar instituțiile create în timpul revoluției au fost desființate.
Revoluția în comitatul Hunedoara și Valea Streiului
În comitatul Hunedoara, evenimentele din 1848–1849 au fost legate atât de revendicările sociale ale țărănimii, cât și de mișcarea politică a românilor transilvăneni și de confruntările militare care au urmat. Unele documente consemnează refuzuri de prestare a robotei, conflicte pentru pământuri, păduri și pășuni, adunări politice, organizarea unor formațiuni armate și schimbări ale administrației.
Veștile despre revoluția de la Pesta și despre reformele anunțate în primăvara anului 1848 au ajuns repede în satele hunedorene. În primele zile ale lunii iunie, țăranii din Sântămăria-Orlea, Vâlcelele Bune și Cârnești refuzau îndeplinirea unor obligații față de stăpânii domeniilor. Situații asemănătoare sunt consemnate la Bampotoc și Rapoltu Mare.
În aceeași perioadă, Andrei Șaguna a trecut prin numeroase localități ale comitatului Hunedoara, unde a prezentat revendicările formulate de conducerea românească și a încercat să păstreze caracterul pașnic al mișcării. Sursele istorice menționează trecerea sa prin zeci de sate și târguri hunedorene. La Deva, o parte a locuitorilor a contestat încă din primăvara anului 1848 vechea administrație municipală și a cerut alegerea unor noi reprezentanți.
Disputa privind unirea Transilvaniei cu Ungaria s-a făcut simțită și în comitatul Hunedoara. În Hațeg și Orăștie, unele comunități românești au refuzat să trimită reprezentanți la reuniuni organizate pentru susținerea unirii, invocând hotărârile adoptate la Blaj. În unele sate autoritățile au intervenit cu forța. Printre localitățile menționate în documentele referitoare la aceste tensiuni se află și Bretea Română, pe Valea Streiului.
După adunarea de la Blaj din septembrie 1848, românii din comitatul Hunedoara s-au organizat sub conducerea lui Nicolae Solomon. Formațiunea condusă de acesta apare în literatura istorică sub numele de Prefectura Hunedoarei sau Legiunea Hunedoarei și este asociată și cu denumirea Ulpia Traiana. Solomon provenea din mediul grăniceresc al Țării Hațegului, iar activitatea sa s-a desfășurat mai ales în Hațeg, Hunedoara, Valea Streiului și Deva.
La 11 octombrie 1848, grănicerii români din Țara Hațegului s-au declarat de partea mișcării românești. Oamenii conduși de Nicolae Solomon au înaintat apoi spre Hunedoara și Deva. La 13 octombrie se aflau în apropierea Devei, unde Garda Națională maghiară a fost dezarmată. Comitele Kun Gothard a părăsit orașul câteva zile mai târziu. La începutul lunii noiembrie, Nicolae Solomon este menționat la Alba Iulia în fruntea unei formațiuni numeroase.
Valea Streiului avea un rol important pentru legăturile dintre Valea Mureșului, Țara Hațegului, Deva și drumurile spre sudul Transilvaniei. Din acest motiv, deplasările trupelor au afectat direct așezările de pe vale. La începutul anului 1849, în timpul campaniei generalului Józef Bem, una dintre confruntări s-a desfășurat la trecerea peste Strei de la Simeria. La 9 februarie 1849, trupele lui Bem s-au luptat aici cu forțele care apărau podul. După confruntare, armata revoluționară maghiară și-a continuat înaintarea spre Deva, iar Nicolae Solomon și o parte dintre oamenii săi s-au retras spre sud și au trecut temporar în Țara Românească.
Documentele bisericești din anii 1848–1850 păstrează date și despre urmările evenimentelor în satele care fac astăzi parte din orașul Călan. Cercetarea publicată de istoricul Dumitru Suciu consemnează pierderi de vieți omenești și pagube materiale în mai multe dintre aceste localități.
La Grid sunt menționate 20 de persoane decedate și pagube evaluate la 2.117 florini, dintre care 150 de florini reprezentau pierderi ale bisericii. La Valea Sângeorgiului sunt consemnate 14 decese și pagube de 111 florini, iar la Streisângeorgiu apar 23 de persoane decedate și pagube evaluate la 1.000 de florini.
Pentru Strei sunt indicate opt decese și pagube de 2.000 de florini, iar la Săcel, menționat în documente sub numele de Strei-Săcel, sunt consemnate tot opt decese și pagube de 300 de florini. La Nădăștia de Sus apar 34 de persoane decedate și pagube de 2.000 de florini, iar la Nădăștia de Jos sunt menționate 27 de decese și pagube evaluate la aceeași sumă.
La Ohaba Streiului sunt consemnate 26 de decese și pagube de 73 de florini, iar la Crișeni cinci decese și pagube de 200 de florini. Pentru Călan documentele menționează cinci persoane decedate și pagube evaluate la 15 florini de argint, iar pentru Sâncrai 15 persoane decedate și aceeași valoare a pagubelor. La Sântămăria de Piatră, aflată în apropiere, sunt consemnate 12 decese și pagube de 1.510 florini, dintre care 150 de florini reprezentau pierderi ale bisericii.
Cifrele provin din documente bisericești întocmite în perioada imediat următoare revoluției. Ele arată amploarea pierderilor suferite de comunități, dar nu precizează în fiecare caz împrejurările în care au murit persoanele menționate, data exactă sau cine a fost responsabil pentru moartea lor. Din acest motiv, aceste date nu permit atribuirea automată a victimelor uneia dintre taberele implicate în conflict.
În vara anului 1849, luptele au continuat și în comitatul Hunedoara. Cetatea Devei a fost folosită în timpul confruntărilor și a ajuns sub controlul trupelor revoluționare maghiare. La 13 august 1849, depozitul de muniții din cetate a explodat, distrugând o parte însemnată a fortificației.