Marea Criză Economică începută în 1929 a lovit România într-o perioadă în care agricultura avea încă o pondere foarte mare, iar cea mai mare parte a populației trăia la sat. Prăbușirea prețurilor agricole, reducerea exporturilor, dificultățile băncilor și scăderea salariilor au afectat treptat aproape toate categoriile sociale.
În 1929, agricultura reprezenta aproximativ 63% din producția țării, iar aproape patru cincimi din populație locuiau în mediul rural. Din acest motiv, scăderea prețurilor la cereale și la alte produse agricole a avut efecte mult mai largi decât într-o economie predominant industrială.
Criza ajunge în România
Criza a început în Statele Unite și s-a extins în anii următori în Europa. Prăbușirea bursei de la New York din octombrie 1929 a rămas imaginea cea mai cunoscută a începutului Marii Crize, dar declinul economic a fost alimentat și de reducerea creditării, falimente bancare, scăderea investițiilor și diminuarea consumului.
România depindea în mare măsură de exporturile de cereale, petrol, lemn și alte materii prime. Tocmai aceste produse au început să se vândă la prețuri mult mai mici pe piețele externe.
Între 1929 și 1933, prețurile produselor exportate de România au scăzut cu peste 60%. Valoarea exporturilor s-a redus de la aproximativ 28,9 miliarde de lei în 1929 la 14,1 miliarde în 1933. Importurile au scăzut și ele, de la aproximativ 29,6 miliarde la 11,7 miliarde de lei.
Pentru agricultori, problema principală nu a fost lipsa recoltelor, ci faptul că obțineau tot mai puțini bani pentru ceea ce produceau. Prețurile agricole au scăzut la mai puțin de jumătate față de nivelul din 1929.
În același timp, bunurile pe care familiile de la sate trebuiau să le cumpere nu s-au ieftinit în aceeași măsură. În 1933, puterea de cumpărare a produselor agricole ajunsese la aproximativ două treimi din nivelul de la începutul crizei.
Situația a devenit și mai dificilă pentru gospodăriile care aveau datorii. Mulți agricultori contractaseră împrumuturi în anii anteriori, când prețurile produselor și ale terenurilor erau mai ridicate. Odată cu reducerea veniturilor, plata ratelor și a dobânzilor a devenit tot mai grea.
Problema datoriilor agricole a ajuns atât de serioasă încât statul a intervenit în prima jumătate a anilor 1930 prin mai multe măsuri de conversiune și reducere a acestora.
Agricultura, industria și băncile
Scăderea veniturilor din mediul rural s-a transmis repede și către orașe. Familiile de la sate cumpărau mai puține produse, iar reducerea consumului a afectat comerțul și întreprinderile industriale.
Industria românească nu a evoluat însă la fel în toate ramurile. Valoarea producției a scăzut puternic între 1929 și 1932, dar cantitatea de bunuri produse s-a redus mai puțin.
Față de nivelul din 1929, valoarea producției industriale a scăzut cu aproape o treime până în 1932. Volumul producției s-a menținut mai bine, iar în 1933 a depășit nivelul de dinaintea crizei, în principal datorită industriei petroliere.
Această diferență s-a datorat în mare parte scăderii prețurilor. Întreprinderile puteau produce cantități importante de bunuri, dar acestea se vindeau mai ieftin, iar încasările erau mai mici.
În 1931, problemele s-au extins tot mai mult și asupra sistemului bancar. România avea numeroase bănci, multe dintre ele de dimensiuni mici, cu resurse reduse și vulnerabile în fața retragerilor masive de bani.
Criza bancară izbucnită în Europa Centrală după dificultățile marilor instituții financiare din Austria și Germania a accentuat nesiguranța. Capitalurile au început să fie retrase, iar deponenții și-au scos economiile de teama pierderilor.
Unul dintre cele mai cunoscute cazuri a fost cel al Băncii Marmorosch Blank, una dintre marile instituții financiare românești ale perioadei. În 1931, banca a ajuns într-o situație gravă, iar dificultățile ei au devenit unul dintre simbolurile crizei bancare din România.
Banca Națională și statul au intervenit pentru a evita extinderea problemelor asupra întregului sistem financiar.
Reducerile salariale și tensiunile sociale
Criza a lovit și veniturile angajaților. Scăderea încasărilor statului a dus la reduceri succesive ale salariilor plătite din fonduri publice, măsuri cunoscute sub denumirea de „curbe de sacrificiu”.
Primele reduceri au fost aplicate în 1931. Au urmat alte diminuări salariale, într-o perioadă în care statul întâmpina uneori dificultăți chiar și în plata la timp a angajaților.
În 1933, câștigurile salariale au ajuns, în medie, la aproximativ 63% din nivelul din 1929. Reducerile au afectat funcționari, profesori, militari și alte categorii bugetare, dar și personalul Căilor Ferate Române.
Pentru muncitorii CFR, scăderea veniturilor s-a suprapus peste reducerea programului de lucru, modificarea tarifelor pentru lucrul în acord, adică plata în funcție de cantitatea de muncă realizată, și perioadele în care unii angajați nu erau chemați la lucru.
Șomajul a crescut în același timp. Numărul persoanelor înregistrate oficial ca șomeri a urcat de la aproximativ 7.500 în 1929 la circa 39.000 în 1932.
Chiar și pentru cei care și-au păstrat slujbele, viața de zi cu zi s-a schimbat. Salariile mai mici și nesiguranța veniturilor au redus consumul, iar numeroase familii au început să limiteze cheltuielile la strictul necesar.
Tensiunile sociale au devenit tot mai vizibile la începutul anului 1933. În mai multe centre industriale au avut loc greve și proteste, unele dintre ele urmate de confruntări cu autoritățile.
La Atelierele CFR Grivița din București, nemulțumirile acumulate în rândul ceferiștilor au dus la protestele de la sfârșitul lunii ianuarie și începutul lunii februarie. Muncitorii reclamau reducerile de venituri, condițiile de muncă și măsurile aplicate personalului feroviar.
Greva din 15–16 februarie 1933 a fost reprimată prin intervenția armatei și a forțelor de ordine. Șapte muncitori au murit, iar alte câteva zeci de persoane au fost rănite. În aceeași perioadă au avut loc conflicte de muncă și în zona petrolieră a Văii Prahovei.