Nicolae Itul s-a născut la 10 decembrie 1923 în Sălașul de Sus, județul Hunedoara. Provenea dintr-o familie de țărani, tatăl și bunicul fiind fierari. Copilăria sa a fost legată de munca agricolă, păstorit și viața în mediul montan din zona Retezatului. Primele sale lecturi au fost cărți populare, citite la lumina lămpii cu petrol.
Între 1936 și 1939 a urmat liceul la Petroșani, ca bursier al statului, apoi a fost transferat la Lugoj. Contextul anului 1940, cu pierderile teritoriale și tensiunile interetnice, i-au marcat adolescența. În perioada statului național-legionar a intrat în Frățiile de Cruce. După rebeliunea din ianuarie 1941, activitatea organizației a fost interzisă, însă întâlnirile au continuat clandestin.
În mai 1942, în urma unui denunț, a fost arestat de Siguranță la 19 ani. Tribunalul Militar Timișoara l-a condamnat la cinci ani închisoare și la excluderea din sistemul de învățământ. A trecut prin penitenciarele din Arad, Ploiești, Vaslui, Aiud și Alba Iulia. A fost eliberat în martie 1944, apoi înrolat în unități disciplinare și trimis pe frontul de est, ulterior pe frontul de vest, ajungând în apropiere de Praga la 2 mai 1945.
După război și-a reluat studiile, a susținut bacalaureatul în 1946 și a devenit student la Politehnica din București, secția Industrie Ușoară. În mediul universitar a menținut legături cu foști membri ai Frățiilor de Cruce. După instaurarea regimului comunist și abdicarea regelui Mihai I, represiunea s-a intensificat.
La 15 mai 1948 a început arestarea sistematică a membrilor Mișcării Legionare. Nicolae Itul s-a retras o perioadă în zona natală, revenind periodic la București pentru examene. În iunie 1949 a fost arestat din nou. A fost anchetat la Rahova și Jilava, acuzat inclusiv de legături cu Ion Gavrilă Ogoranu, deși nu participase la rezistența armată.
La 10 decembrie 1949 a fost inclus într-un lot de 12 persoane și condamnat la zece ani temniță grea. În februarie 1950 a fost trimis la Pitești, unde s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Transferul la sanatoriul-penitenciar Târgu Ocna a fost decis din motive medicale.
La Târgu Ocna i-a cunoscut pe Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Richard Wurmbrand și pe Valeriu Gafencu. Secția de bolnavi de tuberculoză funcționa ca un spațiu relativ distinct în raport cu alte penitenciare, însă condițiile rămâneau severe. Hrana era insuficientă, obiectele personale erau interzise, iar orice formă de notare sau scris putea atrage sancțiuni grave.
Valeriu Gafencu, bolnav de tuberculoză în stadiu avansat, era perceput de deținuți drept o prezență cu influență spirituală puternică. Potrivit relatării lui Itul, Gafencu i-a comunicat cu două săptămâni înainte data morții sale, 18 februarie 1952. I-a cerut să procure, în limitele posibile, cele necesare pentru momentul final: o lumânare, un chibrit, pregătirea trupului.
Pentru a obține materialele, un deținut priceput la cizmărie a reparat încălțămintea unui gardian, primind în schimb sfoară, ceară și un ac. Din restul de ceară, Itul a modelat o lumânare improvizată. În dimineața de 18 februarie 1952, Gafencu a fost spovedit și împărtășit. La ora 12:14 a murit, în prezența colegilor de celulă și a medicului. Trupul a fost preluat de administrație, iar locul înhumării nu a fost comunicat.
După Târgu Ocna, Nicolae Itul a fost transferat la Caransebeș, Jilava, Codlea, Gherla și Aiud. În perioada detenției la Gherla, a asistat la discuții între foști demnitari care proiectau ipotetic componența unui viitor guvern. În mod ironic, colegii l-au desemnat „ministru” într-un astfel de guvern imaginar.
Deși pedeapsa urma să expire în 1959, a fost trimis în lagărele de muncă din Delta Dunării, la Poarta Albă și Periprava. Acolo condițiile implicau muncă forțată, alimentație precară și izolare pentru bolnavi sau considerați ineficienți. S-a îmbolnăvit de febră tifoidă și a fost izolat. Potrivit propriei mărturii, s-a vindecat în mod neașteptat, episod pe care l-a interpretat în cheie religioasă.
Eliberat în mai 1964, a trăit restul vieții în orașul Călan, unde a fost căsătorit cu artista plastic Dorina Itul. Este fondatorul parohiei greco-catolice din Călan, după redobândirea libertății în 1989.