Familia Arca din Densuș apare în documentele medievale ale Țării Hațegului într-o perioadă în care vechile familii cneziale românești încercau să își păstreze sau să își întărească drepturile asupra pământurilor. Un studiu semnat de Adrian Andrei Rusu și Ioan Aurel Pop, publicat în Acta Musei Napocensis, urmărește istoria acestei familii de la sfârșitul secolului al XV-lea până la începutul secolului al XVI-lea.
Primul membru cunoscut al familiei a fost Arca, numit în documente „om român” și descris ca străin de Țara Hațegului. Autorii studiului consideră probabilă originea sa olteană, pe baza unor mențiuni documentare despre persoane cu același nume în nordul Olteniei. După venirea în Transilvania, Arca s-a căsătorit cu Neacșa, fiica lui Ioan de Densuș, intrând astfel în legătură cu o familie cnezială transilvană.
Fiul său, Ladislau Arca, a fost cel care a dus mai departe numele familiei. Începând din 1475, Ladislau a deschis o lungă serie de procese cu rudele sale pe linie maternă, pentru drepturile care i se cuveneau din moștenirea mamei sale. Între posesiunile revendicate apar Densuș, Hășdău, Bunila, Ohaba, Răchitova, Lunca Cernii, Sarmizegetusa, Hățăgel, Totești și alte sate din districtul Hațegului.
Un episod important din istoria familiei Arca a fost procesul pentru moștenirea de la Streisângeorgiu. Disputa a cuprins mai multe stăpâniri din jur, între care Valea, Săcel, Ohaba, Grid, Sălașu de Sus, Mălăiești, Crivadia și Merișor. De o parte sau de alta au apărut Arceștii, nobilii din Sălașu, rudele din Streisângeorgiu și familia Ungur din Nădăștia, dar și personaje străine de districtul hațegan, între care Ladislau Geréb, episcopul de Alba Iulia, Barnaba Belay și Ladislau de Foit.
În 1489, documentele amintesc o pricină între Ladislau Arca de Densuș și Dan de Săcel – un litigiu pornit de la bunuri de zestre aflate la Streisângeorgiu. Câțiva ani mai târziu, conflictul s-a lărgit. În 1498, Ladislau Arca a cerut recunoașterea drepturilor nepoatei sale Anca asupra unor stăpâniri din Streisângeorgiu, Săcel, Valea Sângeorgiului, Grid și Ohaba. În anul următor, două femei, Doroteea și Iudea, l-au acuzat că ar fi intrat cu forța, împreună cu fiul său Ioan și cu oamenii lor, în curtea și casa de acolo, ocupând și posesiuni din jur.
Documentele vorbesc și despre conflicte violente cu alte familii din Țara Hațegului. Într-un act din 1504 este relatat un atac mai vechi asupra curții și casei nobiliare a Arceștilor din Densuș. Alte acte amintesc plângeri împotriva unor nobili din Silvașu de Sus și Sălașu.
După moartea lui Ladislau Arca, moștenirea familiei a trecut la fiul său, Ioan. Nici acesta nu a fost ferit de conflicte. În 1504, după ce a poruncit orbirea a doi hoți, Ioan Arca a fost pedepsit de rege prin pierderea moșiilor. Pământurile sale au fost dăruite altor nobili, dar rudele s-au opus punerii acestora în stăpânire. Ele au susținut că familia își păstra drepturile asupra unor posesiuni din Hășdău, Bunila, Ohaba, Streisângeorgiu, Valea, Densuș, Hățăgel, Sarmizegetusa și Sălașu.
Moartea lui Ioan Ungur de Nădăștia a deschis un alt șir de revendicări. În jurul anului 1507, posesiuni precum Nădăștia, Călanul Mic și Ocoliș au fost cerute în numele lui Ioan Arca, care invoca legătura de rudenie prin mama sa, Ana de Nădăștia. Drepturile asupra stăpânirilor au fost recunoscute în anul următor. După moartea lui Ioan Arca, în 1511, aceleași locuri au ajuns din nou în litigiu, în fața voievodului Transilvaniei, Ioan Zápolya.
Sursă: Adrian Andrei Rusu, Ioan Aurel Pop, „Familia nobiliară românească Arca din Țara Hațegului (sfârșitul sec. XV – începutul sec. XVI)”, Acta Musei Napocensis, XXI, 1984.