„Care” și „pe care” sunt ambele construcții corecte, însă alegerea depinde de rolul pe care pronumele relativ îl are în propoziție. Spunem „omul care a venit”, dar „omul pe care l-am văzut”; „cartea care este pe masă”, dar „cartea pe care am cumpărat-o”.
În limba română literară, prepoziția „pe” este obligatorie atunci când pronumele relativ „care” are rol de complement direct. De aici apar unele dintre cele mai frecvente ezitări: „cartea care am citit-o” sau „cartea pe care am citit-o”, „persoana care am întâlnit-o” sau „persoana pe care am întâlnit-o”.
Când folosim „care”, fără „pe”
„Care” se folosește fără „pe” atunci când pronumele relativ este subiectul verbului din propoziția pe care o introduce.
- „Băiatul care aleargă este colegul meu.”
- „Femeia care vorbește este profesoară.”
- „Cartea care se află pe masă este a mea.”
- „Mașina care a oprit în fața casei este roșie.”
În „băiatul care aleargă”, băiatul este cel care face acțiunea de a alerga. În „cartea care se află pe masă”, cartea este subiectul verbului „se află”.
Putem observa aceeași diferență în două propoziții foarte apropiate:
- „Am citit cartea care era pe masă.”
- „Am citit cartea pe care mi-ai recomandat-o.”
În primul enunț, „care” este subiect pentru „era”. În al doilea, cartea este obiectul acțiunii exprimate prin verbul „a recomanda”, iar construcția corectă este „pe care”.
Când este obligatoriu „pe care”
Atunci când pronumele relativ „care” are funcția de complement direct, norma limbii române literare cere prepoziția „pe”.
Corect:
- „Cartea pe care am citit-o mi-a plăcut.”
- „Filmul pe care l-am văzut aseară a durat două ore.”
- „Omul pe care l-am întâlnit locuiește în București.”
- „Fotografia pe care ai trimis-o este veche.”
- „Copiii pe care i-am văzut se întorceau de la școală.”
Nu sunt recomandate în limba literară construcțiile:
- „Cartea care am citit-o.”
- „Filmul care l-am văzut.”
- „Omul care l-am întâlnit.”
- „Fotografia care ai trimis-o.”
Rodica Zafiu arată în studiul „Constituirea unei norme gramaticale: relativul «pe care»” că norma literară actuală impune marcarea prin „pe” a pronumelui relativ „care” atunci când are funcția de complement direct. Construcțiile fără „pe” au existat de mult în vorbirea populară și în diferite etape istorice ale limbii, dar nu reprezintă norma standard actuală.
De ce spunem „cartea pe care am citit-o”
Într-o construcție precum:
„Cartea pe care am citit-o este interesantă.”
„pe care” și pronumele neaccentuat „-o” se referă la același element: „cartea”.
Construcția se întâlnește și la alte genuri și numere:
- „Băiatul pe care l-am chemat.”
- „Fata pe care am chemat-o.”
- „Băieții pe care i-am chemat.”
- „Cărțile pe care le-am cumpărat.”
Pronumele neaccentuat se schimbă în funcție de gen și număr: „l-”, „o”, „i-”, „le”.
De aceea, forma:
„Cartea care am citit-o”
nu devine corectă doar pentru că apare pronumele „o”. Dacă „care” este complement direct, trebuie folosit „pe care”:
„Cartea pe care am citit-o.”
Un test simplu pentru „care” și „pe care”
Diferența poate fi observată mai ușor dacă stabilim cine face acțiunea.
„Omul care m-a sunat.”
Omul a sunat. „Care” este subiect, deci nu folosim „pe”.
„Omul pe care l-am sunat.”
Eu l-am sunat pe omul respectiv. „Care” este complement direct, deci folosim „pe care”.
La fel:
„Profesorul care m-a întrebat.”
dar
„Profesorul pe care l-am întrebat.”
„Fata care m-a văzut.”
dar
„Fata pe care am văzut-o.”
„Câinele care m-a urmărit.”
dar
„Câinele pe care l-am urmărit.”
„Pe care” nu apare numai la complementul direct
Există și construcții în care „pe” este cerut de sensul verbului sau de relația exprimată în propoziție.
„Prietenul pe care mă bazez.”
Verbul este „a se baza pe cineva”, deci prepoziția „pe” face parte din construcția cerută de verb.
„Echipa pe care am pariat.”
Spunem „a paria pe o echipă”.
„Banca pe care m-am așezat.”
„Pe” exprimă aici locul: „m-am așezat pe bancă”.
„Drumul pe care am mers.”
Construcția provine din exprimarea „a merge pe un drum”.
Pentru alegerea dintre „care” și „pe care” trebuie urmărit rolul pronumelui în propoziție și, în unele situații, prepoziția cerută de verb sau de sensul construcției.