Mihai Eminescu, născut Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, a fost poet, prozator și jurnalist. A fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și ai Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu. Și-a petrecut copilăria la Botoșani și la Ipotești.
Nu se cunoaște cu certitudine unde a urmat primele două clase primare. Din 1858 a fost elev al National-Hauptschule, școala primară ortodoxă orientală din Cernăuți. La sfârșitul clasei a III-a s-a clasat al 15-lea dintre 72 de elevi, iar clasa a IV-a a încheiat-o pe locul al cincilea dintre 82. Printre învățătorii săi s-au numărat Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi.
În 1860 s-a înscris la Obergymnasium din Cernăuți, instituție de învățământ cu predare în limba germană. În primul an de gimnaziu a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în al doilea. În clasa a II-a de gimnaziu a întâmpinat dificultăți mai ales la latină și matematică și a repetat anul, deși la limba română a primit calificative foarte bune. La 16 aprilie 1863, înainte de încheierea anului școlar, a plecat la Ipotești pentru vacanța de Paște și nu s-a mai întors la cursurile gimnaziului.
În 1864 a solicitat Ministerului Instrucțiunii din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. Cererea nu a putut fi aprobată din lipsa unui loc vacant. În aceeași perioadă a revenit la Cernăuți, unde a urmărit reprezentațiile trupei Fanny Tardini-Vlădicescu și s-a apropiat tot mai mult de lumea teatrului.
La 5 octombrie 1864 a început să lucreze la Tribunalul din Botoșani ca practicant, într-o funcție administrativă de început, fără atribuții de magistrat. După o scurtă perioadă a devenit copist la Comitetul permanent județean. La 5 martie 1865 și-a dat demisia, iar câteva zile mai târziu a solicitat pașaport pentru a trece în Bucovina.
În toamna anului 1865 se afla din nou la Cernăuți, unde a locuit în casa fostului său profesor Aron Pumnul și s-a ocupat de biblioteca acestuia. În perioada respectivă a continuat să învețe ca privatist, fără a mai urma în mod regulat cursurile unei instituții de învățământ.
Debutul literar și anii de formare
Primele apariții literare cunoscute datează din 1866. La 12/24 ianuarie a murit Aron Pumnul, iar elevii români din Cernăuți au publicat în memoria profesorului broșura „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”. Printre textele cuprinse în volum s-a aflat poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, semnată „M. Eminoviciu”.
La 25 februarie/9 martie 1866 a debutat în revista „Familia”, editată la Pesta de Iosif Vulcan, cu poezia „De-aș avea”. Iosif Vulcan a publicat numele autorului sub forma „Mihai Eminescu”, pe care poetul a adoptat-o ulterior. În paginile revistei au apărut în anii următori și „O călărire în zori”, „Din străinătate”, „La Bucovina”, „Speranța”, „Misterele nopții”, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, „La Heliade”, „La o artistă”, „Amorul unei marmure”, „Junii corupți” și alte texte.
În aceeași perioadă a intrat în contact direct cu lumea teatrului. A călătorit alături de trupe dramatice și a lucrat ca sufleor și copist de roluri. A fost legat de trupele conduse de Iorgu Caragiale și Mihail Pascaly și a lucrat pentru o perioadă și în mediul teatral bucureștean. Experiența i-a oferit acces la repertoriul dramatic al epocii și la cercurile actorilor, autorilor și oamenilor de cultură.
La 2 octombrie 1869 s-a înscris la Facultatea de Filosofie a Universității din Viena în calitate de auditor extraordinar. Nu putea avea statutul de student cu drepturi depline deoarece nu deținea diploma de bacalaureat, însă putea participa la cursurile universitare. În anii petrecuți la Viena a audiat cursuri de filosofie, drept, limbi romanice, anatomie, fiziologie și medicină legală, preocupările sale universitare depășind domeniul strict literar.
Perioada vieneză a fost importantă și pentru activitatea sa în mediul studențesc românesc. A participat la viața societăților studențești și s-a implicat în activitățile tinerilor români din capitala imperiului. Tot la Viena l-a cunoscut pe Ioan Slavici și a întâlnit-o pe Veronica Micle. În acei ani colaborarea cu „Convorbiri literare” s-a intensificat, iar Eminescu a intrat tot mai mult în cercul Junimii.
În 1872 a plecat la Berlin, unde și-a continuat pregătirea universitară până în 1874. A urmat cursuri de filosofie, istorie, economie și drept, fără a fi însă student înmatriculat în vederea obținerii unei diplome obișnuite. Junimea și Titu Maiorescu l-au sprijinit financiar, având în vedere posibilitatea ca Eminescu să obțină un doctorat în filosofie și să revină ulterior în țară pentru o carieră universitară.
Eminescu a continuat să frecventeze cursurile și să studieze la Berlin, dar nu a susținut examenul doctoral. În 1874 s-a întors în țară, punând capăt perioadei sale de studii universitare în străinătate.
Revenit în țară în 1874, Eminescu s-a stabilit la Iași. În următorii ani a fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor și revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui. Tot în perioada ieșeană s-a apropiat de Ion Creangă, pe care l-a introdus în cercul Junimii.
După pierderea funcției de revizor școlar, în 1876 a lucrat la „Curierul de Iași”, unde a îndeplinit atribuții de redactor, administrator și corector. Activitatea nu s-a limitat la știri politice. A publicat cronici teatrale, texte culturale, informații administrative și articole despre viața cotidiană a orașului.
În paralel a continuat colaborarea cu revista „Convorbiri literare”, publicația Junimii. Perioada ieșeană a coincis cu consolidarea legăturilor sale cu Titu Maiorescu, Ioan Slavici și Ion Creangă și cu dezvoltarea unor proiecte literare începute în anii de studii.
Opera literară
Creația lui Eminescu cuprinde poezie, proză, dramaturgie, publicistică, traduceri și numeroase proiecte rămase în manuscris. O parte relativ restrânsă a poeziei a fost publicată în timpul vieții, în principal în „Familia” și „Convorbiri literare”.
În anii de maturitate au apărut „Scrisoarea I”, „Scrisoarea II”, „Scrisoarea III”, „Scrisoarea IV”, „Luceafărul”, „Glossă”, „Odă (în metru antic)”, „Mai am un singur dor” și alte texte care au intrat ulterior în edițiile operei.
„Luceafărul” a apărut în 1883, după o perioadă îndelungată în care a lucrat la ea. Fragmente manuscrise ale poemului datate în 1883 se păstrează în colecția Muzeului Național al Literaturii Române.
În decembrie 1883, Editura Librăriei Socec a publicat volumul „Poesii”, îngrijit de Titu Maiorescu. A fost singurul volum de poezie al lui Eminescu tipărit în timpul vieții poetului. Au urmat noi ediții, între care ediția a IV-a din 1889, păstrată și în colecția MNLR.
O mare parte a creației a rămas însă în manuscris. La 25 ianuarie 1902, Titu Maiorescu a depus la Academia Română 46 de volume de manuscrise, însumând aproximativ 14.000 de file. Fondul cuprinde poezie, proză, dramaturgie, publicistică, documente, corespondență și numeroase însemnări. Biblioteca Academiei Române indică astăzi peste 15.000 de pagini în fondul manuscriselor eminesciene.
Perpessicius a început în 1939 publicarea ediției critice „M. Eminescu – Opere”. A realizat primele șase volume, până în 1963. Proiectul a fost continuat ulterior de cercetători ai Muzeului Literaturii Române și ai Academiei, iar volumul al XVII-lea, consacrat bibliografiei, a apărut în 1999. Biblioteca Academiei precizează că ordinea apariției unor volume a fost influențată și de cenzura ideologică din perioada comunistă.
Activitatea jurnalistică
Primele texte publicistice ale lui Mihai Eminescu au apărut înainte de stabilirea sa în țară. În ianuarie 1870, pe când se afla la Viena, a publicat în ziarul „Albina” din Pesta articolul „O scriere critică”. În același an a colaborat cu „Federațiunea”, tot din Pesta, unde au apărut articolele „Să facem un congres”, „În unire e tăria” și „Echilibrul”, semnate cu pseudonimul „Varro”. Textele abordau situația politică și națională a românilor din Imperiul Austro-Ungar și marchează începutul publicisticii sale politice.
În aceeași perioadă a scris și despre teatru și literatură. Articolul „Repertoriul nostru teatral”, publicat în „Familia”, analiza starea dramaturgiei și a repertoriului românesc.
Activitatea jurnalistică regulată a început la Iași. Din 1876 până în 1877 a lucrat în redacția „Curierului de Iași”, unde a îndeplinit atribuții de redactor și s-a ocupat de o gamă largă de subiecte. A scris despre spectacole de teatru, administrația orașului, probleme sociale și diferite întâmplări din viața cotidiană.
Experiența de la „Curierul de Iași” a reprezentat trecerea de la colaborările ocazionale la munca zilnică într-o redacție. Pe lângă redactarea articolelor, activitatea presupunea selectarea și prelucrarea informațiilor, corectarea textelor și urmărirea actualității. În paginile ziarului au apărut și cronici de spectacol, între care texte despre reprezentațiile unor actori și trupe aflate în turneu la Iași.
În toamna anului 1877, Ioan Slavici și Titu Maiorescu l-au chemat la București pentru a intra în redacția cotidianului „Timpul”. Ziarul, fondat în 1876, era organul de presă al Partidului Conservator și se afla atunci în opoziție față de guvernarea liberală. La începutul lunii octombrie, Eminescu a primit printr-o telegramă oferta de a se alătura redacției și s-a mutat la București.
La „Timpul” a lucrat alături de Ioan Slavici, I. L. Caragiale și alți ziariști ai epocii. Inițial a fost redactor, iar în februarie 1880 a preluat conducerea redacțională a cotidianului. Sursele diferă ușor asupra duratei exacte în care a exercitat funcția de redactor-șef, fiind indicată în general perioada 1880–1881 sau, în unele lucrări, până în 1882.
Cea mai mare parte a articolelor publicate în „Timpul” nu a fost semnată, practică obișnuită pentru presa politică a epocii. Stabilirea paternității textelor a devenit ulterior una dintre dificultățile editării publicisticii eminesciene. Manuscrisele multor articole s-au pierdut în tipografii, iar atribuirea lor a fost realizată prin cercetarea colecțiilor ziarului, a manuscriselor păstrate și a mărturiilor contemporanilor.
Între primele texte publicate după intrarea în redacție s-au aflat seria „Icoane vechi și icoane nouă”, „Bălcescu și urmașii lui” și articolele referitoare la societatea „Arboroasa”. În anii următori a scris despre politica internă și externă, administrația statului, economie, finanțe, învățământ, situația țărănimii, presă și cultură. Publicistica sa a urmărit frecvent Basarabia și Dobrogea, raporturile României cu Imperiul Austro-Ungar și Rusia, chestiunea Dunării și poziția internațională a statului român.
Perioada de la „Timpul” a coincis cu Războiul de Independență din 1877–1878, negocierile care au urmat conflictului, recunoașterea internațională a independenței și proclamarea Regatului României în 1881. Ca redactor al unei publicații conservatoare de opoziție, Eminescu a comentat aceste evenimente dintr-o perspectivă politică proprie epocii și mediului în care activa. Unele dintre pozițiile sale nu coincideau însă în toate situațiile cu tactica sau interesele conducerii Partidului Conservator, iar articolele sale trebuie diferențiate de pozițiile oficiale ale partidului.
Munca zilnică presupunea și prelucrarea știrilor externe primite prin telegraf. Redacția utiliza informații transmise de marile agenții europene, între care Agence Havas. Havas, fondată la Paris în 1835, era o agenție franceză distinctă de Reuters și se află în linia istorică din care s-a format, în 1944, Agence France-Presse.
În cei aproape șase ani petrecuți la „Timpul”, Eminescu a publicat câteva sute de articole, note și comentarii. AGERPRES consemnează peste 300 de articole referitoare la problemele vieții contemporane, în timp ce edițiile academice ale publicisticii reunesc un corpus mai amplu, care include texte din „Timpul”, precum și contribuțiile din alte publicații.
În 1883 a devenit membru al Societății Presei Române, organizație constituită în februarie și condusă de B. P. Hasdeu. În iunie același an a fost trimis de redacția „Timpul” la Iași pentru manifestările prilejuite de dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare. După întoarcerea la București a mai publicat articole în ziar, însă la sfârșitul lunii iunie activitatea sa redacțională regulată s-a întrerupt din cauza agravării stării de sănătate.
Activitatea de presă nu s-a încheiat definitiv în 1883. După perioadele de tratament și recuperare, Eminescu a revenit sporadic la jurnalism. Ediția critică a Academiei Române include pentru anii 1888–1889 texte publicate în „România liberă” și „Fântâna Blanduziei”, alături de publicistica din ultimii ani de la „Timpul”.
Relația cu Veronica Micle
Eminescu a cunoscut-o pe Veronica Micle la Viena, în 1872. Relația lor a continuat aproape două decenii, cu perioade de apropiere, despărțiri și reluări ale corespondenței.
După revenirea lui Eminescu la Iași, cei doi s-au întâlnit în cercurile culturale ale orașului. Manuscrisele și corespondența păstrate permit urmărirea mai precisă a evoluției relației. Într-o însemnare datată 4/16 februarie 1876, Eminescu nota întâlnirea cu Veronica Micle și florile primite de la ea.
După moartea lui Ștefan Micle, în august 1879, legătura dintre cei doi a intrat într-o nouă etapă. În lunile următoare au discutat despre posibilitatea unei vieți comune și a căsătoriei, însă situația materială, distanța dintre București și Iași și tensiunile repetate din corespondență au împiedicat realizarea planului.
Scrisorile din 1879 și 1880 arată că una dintre sursele frecvente de tensiune era lipsa răspunsurilor lui Eminescu și raritatea călătoriilor sale la Iași. În februarie 1880 a mers la Iași după o perioadă de conflict epistolar, iar în cursul aceluiași an au urmat noi despărțiri și împăcări.
În corespondența lor apar și informații despre cercul Junimii, activitatea literară a lui Eminescu și relațiile cu alte personalități ale epocii. Relația Veronicăi Micle cu I. L. Caragiale a provocat la începutul anilor 1880 un nou conflict între Eminescu și Veronica Micle, reflectat atât în scrisori, cât și în însemnările lui Titu Maiorescu.
Legătura dintre Eminescu și Veronica Micle a continuat, cu întreruperi, și în anii următori. Potrivit MNLR, ultima lor întâlnire a avut loc în vara anului 1888.
Ultimii ani
În vara anului 1883, starea de sănătate a lui Mihai Eminescu s-a deteriorat grav. La sfârșitul lunii iunie și-a întrerupt activitatea de la „Timpul” și a fost internat pentru tratament la București. În lunile următoare, prietenii și apropiații săi, între care Titu Maiorescu, s-au ocupat de asigurarea îngrijirilor medicale și de strângerea fondurilor necesare.
În toamna anului 1883 a fost trimis la Viena, unde a fost internat la institutul medical de la Ober-Döbling. Tratamentul a continuat câteva luni, iar la începutul anului 1884 starea sa s-a ameliorat suficient pentru a putea părăsi sanatoriul. Înainte de întoarcerea în țară a călătorit pentru o perioadă în Italia, însoțit de Alexandru Chibici-Râvneanu.
În primăvara anului 1884 a revenit în România și s-a stabilit din nou la Iași. A reluat treptat legăturile cu vechii prieteni și cu mediul cultural ieșean, însă nu s-a mai întors la ritmul intens de lucru din anii petrecuți în redacția „Timpul”. Situația sa materială a rămas dificilă, iar starea de sănătate a continuat să varieze.
În perioada următoare a locuit succesiv la Iași și Botoșani. A beneficiat de sprijinul familiei, în special al surorii sale Henrieta, care s-a ocupat o vreme de îngrijirea lui. Au existat intervale în care Eminescu a putut citi, scrie și întreține corespondență, alternate cu perioade în care problemele de sănătate s-au accentuat.
În 1886, după o nouă agravare a stării sale, a fost internat pentru tratament la Mănăstirea Neamț, unde funcționa o instituție medicală destinată bolnavilor cu afecțiuni nervoase. A rămas acolo până în primăvara anului următor, după care s-a întors la Botoșani.
În 1887 și 1888 a continuat să locuiască pentru perioade mai lungi în Moldova. Prietenii și admiratorii au organizat colecte și alte forme de sprijin financiar, iar în jurul situației sale au existat numeroase intervenții publice. În aceeași perioadă au continuat să apară ediții ale poeziilor sale, iar numele lui Eminescu era deja bine cunoscut în mediul literar românesc.
În 1888 s-a întors la București. Deși sănătatea nu îi mai permitea activitatea susținută din anii anteriori, a încercat să revină în presă. A colaborat din nou cu publicații bucureștene și a fost implicat în apariția ziarului „Fântâna Blanduziei”, unde au apărut texte semnate de el la sfârșitul anului 1888 și începutul anului 1889.
Revenirea a fost de scurtă durată. La începutul anului 1889 starea sa s-a înrăutățit din nou. La 3 februarie a fost internat la spitalul Mărcuța din București, iar ulterior a fost transferat la sanatoriul condus de medicul Alexandru Șuțu.
Mihai Eminescu a murit la București în dimineața zilei de 15 iunie 1889, la vârsta de 39 de ani. Circumstanțele medicale exacte ale morții sale au făcut ulterior obiectul unor interpretări diferite, iar diagnosticele formulate de-a lungul timpului nu sunt unanim acceptate.
Înmormântarea a avut loc la 17 iunie 1889, la Cimitirul Bellu din București. La ceremonie au participat scriitori, ziariști, oameni de cultură și reprezentanți ai vieții publice. Sicriul a fost depus la biserica Sfântul Gheorghe Nou înainte de a fi dus la Bellu.
După moartea lui Eminescu, manuscrisele, edițiile și corespondența sa au intrat treptat în circuitul cercetării literare. La 28 octombrie 1948, Mihai Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.