Emil Boșca-Mălin (14 octombrie 1913, Maieru, județul Bistrița-Năsăud – 1 decembrie 1976) a fost jurnalist, jurist, avocat și om politic român, membru al Partidului Național Țărănesc. A activat în presa românească din anii 1930–1940, a fost redactor la ziarul „Tribuna” și la ziarul „Curentul”, a făcut parte din conducerea săptămânalului „Voința Transilvaniei”, iar după 23 august 1944 s-a ocupat de relațiile Partidului Național Țărănesc cu presa.
Condamnat în lipsă în 1946, a trăit aproximativ șase ani în clandestinitate. A fost arestat în 1952 și a trecut prin mai multe penitenciare comuniste, între care Aiud, Gherla, Galați, Botoșani și Râmnicu Sărat. A fost eliberat în 1964.
S-a născut la Maieru, într-o familie de țărani, fiind cel mai mare dintre cei cinci copii ai lui Alexandru Boșca și ai Laurei, născută Leonte. A urmat Liceul „George Coșbuc” din Năsăud, unde s-a implicat în societatea de lectură „Virtus Romana Rediviva” și s-a aflat printre inițiatorii revistei „Din Munții Rodnei” și ai revistei „Încercări”.
În 1932 s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității din Cluj. A obținut licența la 5 aprilie 1938 și a început pregătirea unei lucrări de doctorat dedicate ținutului grăniceresc năsăudean, cercetare pe care nu a mai finalizat-o.
Activitatea jurnalistică și profesională
Emil Boșca-Mălin a început să scrie în presă încă din perioada studiilor. A colaborat la ziarul „România Nouă” și la ziarul „Națiunea Română”, iar după absolvirea facultății a intrat în redacția ziarului „Tribuna”, condus de Ion Agârbiceanu.
Interesul său s-a îndreptat și spre istoria și cultura zonei Năsăudului. În perioada tinereții a adunat folclor, a cercetat trecutul zonei și a publicat articole despre comunitățile grănicerești din nordul Transilvaniei.
În 1938 s-a căsătorit cu Florica Constantinescu, pe care o cunoscuse cu câțiva ani înainte. Cei doi au avut doi fii, Ioan-Radu și Mircea-Traian. În aceeași perioadă, Boșca-Mălin s-a orientat pentru un timp spre magistratură.
După Dictatul de la Viena din 1940 și cedarea nordului Transilvaniei, a părăsit Clujul și s-a stabilit la Câmpia Turzii, unde a lucrat ca judecător. Potrivit biografiei publicate de Memorialul Sighet, a sprijinit persoane care aveau nevoie de acte pentru a părăsi teritoriile cedate și a intervenit în unele situații în favoarea evreilor supuși discriminării.
În 1942 a demisionat din magistratură și s-a mutat la Brașov, unde a devenit redactor la ziarul „Tribuna”, condus de Gavril Pop. Un articol în care critica acțiunile armatei germane a provocat îndepărtarea sa din redacție. Pamfil Șeicaru l-a chemat apoi la București și i-a oferit un post în redacția ziarului „Curentul”.
În anii petrecuți la București a lucrat și pentru publicații juridice și s-a implicat în presa refugiaților transilvăneni. Alături de Constantin Hagea și Vasile Netea a participat la conducerea săptămânalului „Voința Transilvaniei”. De asemenea, a activat la revista „Plaiuri năsăudene”, publicație a intelectualilor și refugiaților ardeleni.
Revista „Plaiuri năsăudene” a început să apară la București în 1943 și a reunit în paginile sale scriitori, profesori și jurnaliști originari din zona Năsăudului și din alte regiuni ale Transilvaniei. Emil Boșca-Mălin a făcut parte din conducerea publicației, fiind menționat ulterior ca director.
A activat și în Sindicatul Presei Române din Ardeal și Banat, unde s-a implicat în proteste împotriva cenzurii exercitate în timpul regimului Antonescu. Experiența din această perioadă a fost descrisă în volumul „Lupta presei transilvane”, apărut în 1945.
După 23 august 1944 a activat pentru o perioadă ca reporter și corespondent de război pe frontul din Transilvania. În paralel, legăturile cu Partidul Național Țărănesc au devenit mai strânse. Iuliu Maniu l-a desemnat să se ocupe de relația dintre partid și presă, Memorialul Sighet menționându-l ca purtător de cuvânt în relația PNȚ cu presa.
Condamnarea ți detenția
În 1946, Emil Boșca-Mălin a fost implicat de autorități în procesul cunoscut sub numele de „Sumanele Negre”. La 18 noiembrie 1946 a fost condamnat în lipsă la muncă silnică pe viață. Printre acuzațiile formulate împotriva sa s-au aflat răspândirea unor publicații interzise și activitatea împotriva regimului instalat după război.
Mandatul de arestare nu a putut fi executat imediat. Boșca-Mălin a intrat în clandestinitate și a reușit să se ascundă timp de aproape șase ani. În această perioadă a folosit o identitate falsă și a desfășurat diferite activități pentru a se întreține.
Familia și rudele sale au fost supuse supravegherii și presiunilor autorităților, care încercau să îi descopere locul unde se ascundea.
La 10 iulie 1952 a fost prins și arestat. Avea 38 de ani.
După arestare, Emil Boșca-Mălin a trecut printr-un număr mare de penitenciare ale regimului comunist. Memorialul Sighet menționează Jilava, Văcărești, Lugoj, Arad, Aiud, Gherla, Galați, Botoșani și Râmnicu Sărat.
O perioadă grea a detenției a petrecut-o la Râmnicu Sărat, unde regimul penitenciar se baza pe izolarea deținuților și pe limitarea aproape completă a comunicării dintre ei.
Până în aprilie 1963, Emil Boșca-Mălin a primit 37 de zile de izolare și alte sancțiuni disciplinare. Una dintre pedepse a fost aplicată după ce a încercat să comunice cu alți deținuți prin bătăi în pereții celulei. Starea de sănătate s-a deteriorat, iar ulterior a fost transferat la penitenciarul Văcărești.
În 1963, pedeapsa de muncă silnică pe viață a fost redusă la 25 de ani.
A fost eliberat în iulie 1964, în cadrul ultimelor valuri de eliberare a deținuților politici. Memorialul Sighet indică data de 29 iulie 1964, în timp ce fișa Memorialului Închisorii Râmnicu Sărat consemnează 28 iulie.
Viața după eliberare
În perioada în care Emil Boșca-Mălin se afla în închisoare, Florica Constantinescu a fost obligată să divorțeze, iar cei doi fii au întâmpinat dificultăți din cauza originii sociale considerate „nesănătoase” de autorități.
După eliberare nu a mai putut reveni imediat nici în presă, nici în magistratură. După mai multe încercări de a găsi un loc de muncă, s-a angajat ca economist-merceolog la Filatura de Lână Pieptănată din București. Supravegherea Securității a continuat însă și după 1964.
În 1967 s-a căsătorit cu scriitoarea și traducătoarea Petronela Negoșanu, pe care a cunoscut-o înainte de război. Petronela Negoșanu a trecut, la rândul ei, prin detenția politică. A fost arestată în 1950 și condamnată pentru „agitație publică”, fiind privată de libertate în mai multe perioade până în 1955.
Emil Boșca-Mălin a încercat să revină și la activitatea publicistică. În 1968, împreună cu Petronela Negoșanu, a primit din partea revistei „Steaua” sarcina de a realiza un interviu cu episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, aflat în domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldărușani.
La 22 octombrie 1968, cei doi au mers la Căldărușani și au discutat cu Iuliu Hossu despre Marea Unire și despre evenimentele prin care a trecut Biserica Română Unită cu Roma. Materialul urma să apară în revista „Steaua” cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la Unirea din 1918, dar publicarea a fost oprită de cenzură. Interviul a fost publicat integral abia în 2017.
Emil Boșca-Mălin a murit la 1 decembrie 1976, la vârsta de 63 de ani, și a fost înmormântat la Maieru. În 1995 a fost declarat post-mortem cetățean de onoare al comunei natale.
Cronologie
- 1913: se naște la 14 octombrie în Maieru, în actualul județ Bistrița-Năsăud.
- 1920–1932: urmează școala și Liceul „George Coșbuc” din Năsăud; participă la activitatea societății „Virtus Romana Rediviva” și se implică în realizarea revistei „Din Munții Rodnei” și a revistei „Încercări”.
- 1932: se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj.
- 1935–1938: publică articole și reportaje în ziarul „Națiunea Română” și colaborează la alte publicații transilvănene.
- 1938: obține licența în drept la 5 aprilie; în același an se căsătorește cu Florica Constantinescu.
- 1938–1940: continuă activitatea juridică și publicistică și lucrează pentru o perioadă în redacția ziarului „Tribuna”.
- 1940: după Dictatul de la Viena părăsește Clujul și se stabilește la Câmpia Turzii, unde lucrează ca judecător.
- 1942: demisionează din magistratură și devine redactor la ziarul „Tribuna” din Brașov.
- 1942–1943: după publicarea unui articol critic la adresa armatei germane, părăsește redacția ziarului „Tribuna” și se mută la București.
- 1943: intră în redacția ziarului „Curentul”, condus de Pamfil Șeicaru.
- 1943–1944: participă la conducerea săptămânalului „Voința Transilvaniei” și a revistei „Plaiuri năsăudene”.
- 1944: după 23 august activează pentru o perioadă ca reporter și corespondent de război în Transilvania.
- 1944–1946: se implică tot mai mult în activitatea Partidului Național Țărănesc și se ocupă de relațiile partidului cu presa.
- 1945: publică volumul „Lupta presei transilvane”.
- 1946: este condamnat în lipsă, la 18 noiembrie, la muncă silnică pe viață în procesul „Sumanele Negre”.
- 1946–1952: trăiește în clandestinitate.
- 1952: este arestat la 10 iulie.
- 1952–1964: trece prin penitenciarele Jilava, Văcărești, Lugoj, Arad, Aiud, Gherla, Galați, Botoșani și Râmnicu Sărat.
- 1963: pedeapsa de muncă silnică pe viață este redusă la 25 de ani de muncă silnică.
- 1964: este eliberat din penitenciar la sfârșitul lunii iulie.
- 1967: se căsătorește cu scriitoarea și traducătoarea Petronela Negoșanu.
- 1968: împreună cu Petronela Negoșanu realizează pentru revista „Steaua” un interviu cu episcopul Iuliu Hossu; cenzura oprește publicarea materialului.
- 1976: moare la 1 decembrie și este înmormântat la Maieru.
- 1995: este declarat post-mortem cetățean de onoare al comunei Maieru.
- 2017: este publicat integral interviul realizat în 1968 cu episcopul Iuliu Hossu.
- 2023: Fundația Academia Civică publică volumul „Zbucium. File dintr-o viață trăită”, pe baza manuscrisului recuperat din arhiva CNSAS.