Instaurarea regimului comunist în România s-a desfășurat treptat, între 1944 și 1947, pe fondul prezenței militare sovietice și al schimbării raportului de forțe din Europa de Est după cel de-Al Doilea Război Mondial. Un moment decisiv a fost instalarea guvernului condus de Petru Groza, la 6 martie 1945, urmată de preluarea unor instituții-cheie, restrângerea activității partidelor de opoziție, falsificarea alegerilor din 1946 și înlăturarea monarhiei la 30 decembrie 1947.
România după 23 august 1944 și guvernul Petru Groza
La 23 august 1944, regele Mihai I l-a destituit și arestat pe mareșalul Ion Antonescu, România a încetat alianța cu Germania nazistă și a trecut de partea Națiunilor Unite. Generalul Constantin Sănătescu a format un nou guvern, în care au fost reprezentate principalele formațiuni politice, inclusiv Partidul Comunist. La 31 august, Armata Roșie a intrat în București, iar la 12 septembrie România a semnat la Moscova Convenția de armistițiu.
Prezența trupelor sovietice a schimbat rapid raportul politic din țară. Comuniștii și aliații lor din Frontul Național Democrat au exercitat o presiune tot mai mare asupra guvernelor conduse de Constantin Sănătescu și, din decembrie 1944, de generalul Nicolae Rădescu. În februarie 1945, criza politică s-a accentuat, iar Andrei Vîșinski, adjunct al comisarului sovietic pentru Afaceri Externe, a venit la București și a cerut formarea unui guvern condus de Petru Groza. Documentele diplomatice americane din epocă arată presiunea exercitată asupra regelui Mihai pentru acceptarea acestei soluții.
Guvernul Petru Groza a fost instalat la 6 martie 1945. Nu era încă un guvern format exclusiv din comuniști, dar Partidul Comunist și formațiunile apropiate lui controlau poziții care permiteau extinderea influenței asupra administrației și aparatului de stat. Ministerele de Interne și Justiție se aflau sub control comunist, ceea ce oferea partidului o influență directă asupra poliției, administrației și aparatului judiciar.
La 23 martie 1945, guvernul a adoptat reforma agrară, prin care au fost expropriate, între altele, proprietățile de peste 50 de hectare. Măsura a avut și o miză politică, fiind folosită pentru atragerea unei părți a populației rurale și pentru consolidarea poziției noii puteri. În aceeași perioadă au început epurările din administrație, iar activitatea partidelor Național Țărănesc și Național Liberal a fost supusă unor restricții tot mai mari.
Statele Unite și Marea Britanie au refuzat inițial să recunoască guvernul Groza. La 20 august 1945, regele Mihai a început așa-numita „grevă regală”: a cerut demisia guvernului și, după refuzul lui Petru Groza, a încetat să mai semneze actele cabinetului. Criza s-a încheiat în ianuarie 1946, după includerea formală în guvern a câte unui reprezentant al PNȚ și PNL și recunoașterea cabinetului Groza de către Statele Unite și Marea Britanie.
Alegerile din 1946 și eliminarea opoziției
Alegerile parlamentare au fost organizate la 19 noiembrie 1946. Forțele guvernamentale s-au prezentat în principal sub formula Blocului Partidelor Democrate, care reunea comuniștii și mai multe formațiuni aliate. Rezultatele oficiale i-au atribuit Blocului 378 de mandate, în timp ce opoziției i-au revenit 36.
Documentele diplomatice occidentale și cercetările ulterioare arată însă că scrutinul a fost falsificat. Înaintea alegerilor, opoziția a reclamat limitarea libertății de întrunire, intimidarea candidaților și controlul exercitat de guvern asupra administrației electorale. După vot, reprezentanța americană de la București informa Washingtonul că rezultatele au fost modificate și că datele venite inițial din teritoriu indicau un rezultat favorabil opoziției, în special Partidului Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu.
Parlamentul rezultat din alegeri a oferit guvernului o majoritate covârșitoare. În lunile următoare, presiunile asupra adversarilor politici au crescut, iar numeroși membri ai partidelor de opoziție au fost arestați.
În iulie 1947 a urmat cazul Tămădău. La 14 iulie, mai mulți fruntași național-țărăniști, între care Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino și Ilie Lazăr, au fost arestați pe aerodromul Tămădău, în timp ce încercau să plece din țară. Autoritățile au folosit cazul pentru declanșarea unei acțiuni împotriva întregului PNȚ. La 29 iulie, partidul a fost scos în afara legii.
Între 29 octombrie și 4 noiembrie 1947 s-a desfășurat procesul conducerii PNȚ. Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost condamnați la muncă silnică pe viață. În același an, Partidul Național Liberal și social-democrații conduși de Constantin Titel Petrescu au fost eliminați din viața politică legală, astfel încât pluralismul politic a dispărut treptat.
Abdicarea regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare Române
La sfârșitul anului 1947, monarhia rămânea ultima instituție care nu se afla direct sub controlul comuniștilor. La 30 decembrie, Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej s-au întâlnit cu regele Mihai I la Palatul Elisabeta și i-au cerut să abdice. IICCMER califică actul drept o abdicare forțată; palatul a fost izolat, iar regelui i-a fost prezentat un document redactat în prealabil.
După semnarea actului de abdicare, Adunarea Deputaților s-a întrunit în aceeași zi și a proclamat Republica Populară Română. Regele Mihai și regina-mamă Elena au părăsit România la 3 ianuarie 1948.
În 1948 au urmat schimbări care au dus mai departe transformarea statului: în februarie, Partidul Comunist și Partidul Social-Democrat au fuzionat, formând Partidul Muncitoresc Român; la 13 aprilie a fost adoptată Constituția Republicii Populare Române, iar la 11 iunie principalele întreprinderi industriale, bancare, miniere, de transport și de asigurări au fost naționalizate.