La 14 septembrie 1942, în ziua Înălțării Sfintei Cruci, Mitropolitul Nicolae al Ardealului a săvârșit sfințirea bisericii noi din Batiz, județul Hunedoara. Evenimentul a avut loc în continuarea slujbei din 13 septembrie, când ierarhul sfințise biserica din Crișeni. În localitatea Batiz (astăzi sat din UAT Călan), Mitropolitul a fost însoțit de Constantin Bursan, principalul ctitor al noului lăcaș de cult.
Constantin Bursan (1888–1962) a fost avocat, om de afaceri și politician liberal, deputat de Hunedoara în perioada interbelică. Format intelectual la București și Bruxelles, s-a implicat activ în viața economică și politică a regiunii. În plan local, a susținut financiar proiecte edilitare, culturale și religioase, contribuind la ridicarea mai multor biserici și instituții din județul Hunedoara.
Biserica din Batiz s-a numărat printre ctitoriile sale. Contribuția materială a fost dublată de implicarea comunității, care a participat prin muncă la ridicarea lăcașului. În anii următori, destinul lui Constantin Bursan a fost marcat de schimbările politice: după 1948 averea i-a fost naționalizată, iar în 1950 a fost arestat și condamnat în cadrul „lotului petroliștilor”. A murit în detenție, în 1962.
Cuvântarea Mitropolitului Nicolae
La sfințirea bisericii din Batiz, Mitropolitul Nicolae a rostit o predică amplă despre valoarea sufletului, publicată ulterior integral în „Lumina Satelor”, sub titlul „Prețuirea sufletului”
Textul cuvântării este redat mai jos, conform ediției din 18 octombrie 1942:
„Sunt oameni cari nu-şi fac răgaz a se întreba de ce trăiesc pe lumea aceasta, ei fiind ca nişte călători fără ţintă. Căci înţeleptul călător se străduieşte să ajungă la lumina cea veşnică dându-şi seama că ţinta vieţii omeneşti trece dincolo de groapă şi mormânt.
Grija şi răspunderea pentru suflet este foarte mare. El nu poate fi încătuşat de nici o putere şi trebue păstrat liber şi curat. De aceea nu lăsăm pe nimeni să ia răspunderea sufletului nostru. De cumva l-am pierde, ar fi pentru veşnicie.
Prin suflet poporul român îşi plânge durerea, îşi păstrează tradiţiile şi îşi conservă fiinţa sa naţională. Poţi pierde libertatea şi poţi pierde chiar pământ din hotarul ţării tale, însă dacă îţi păstrezi sufletul întreg, toate pierderile le poţi repara şi toate drepturile le poţi redobândi.
Odinioară, aici în ţinutul Hunedoarei, s’a petrecut următoarea întâmplare, pe timpul împărătesei Maria Terezia. Unui ţăran român i-s’a cerut să treacă la altă credinţă. Auzind un asemenea îndemn robotarul pământului a ridicat fruntea sus şi a dat răspunsul cuvenit. Am un cojoc pe care la nevoe îl pot da împărătesei. Mai am şi două braţe, pe care iarăşi le pot da împărătesei. Ceeace nu voi da însă niciodată, este sufletul meu pe care nu-l dau nimănui, decât lui Dumnezeu.
Ca totdeauna, Biserica simţeşte una ca poporul. Am plâns împreună şi ne-am bucurat împreună. Aşa va fi de aici înainte. Dacă Dumnezeu ne-a aşezat pe aceste locuri, ocrotindu-ne mii de ani şi luminându-ne drumurile spre biruinţele neamului nostru, apoi de bună seamă nu va căuta să ne prăpădească în lumina zilelor noastre. Bisericile au fost şi vor rămâne tot atâtea izvoare de viaţă, tărie şi statornicie pentru sufletul românesc“
Solemnitatea din 1939 și contextul anterior sfințirii
Înaintea târnosirii din 14 septembrie 1942, biserica din Batiz fusese deja inaugurată printr-o solemnitate publică desfășurată în vara anului 1939. Evenimentul a fost relatat pe larg în „Curier din Transilvania” din 7 iulie 1939, sub titlul „O impunătoare solemnitate în Hunedoara”.
Relatarea descrie o manifestare de amploare, organizată în jurul noii construcții, la care au participat autorități județene, clerici și numeroși locuitori ai zonei. Publicația subliniază rolul lui Constantin Bursan, prezentat drept principal ctitor al lăcașului și membru în Consiliul superior al Frontului Renașterii Naționale. Sunt menționați, între alții, prefectul colonel Bengliu, protopopul Suciu și preotul paroh Truca.
Discursul rostit de Constantin Bursan este redat pe larg în paginile ziarului. Textul evocă începuturile activității sale publice în regiune, rolul Bisericii în păstrarea identității naționale și opoziția față de ideologiile extremiste ale epocii. Apare explicit referirea la contrastul dintre „ideea creștină” și „ideea comunistă”, precum și apelul la credință drept fundament al statorniciei naționale.
Sfințirea liturgică propriu-zisă a bisericii avea să fie însă oficiată trei ani mai târziu, la 14 septembrie 1942, de Mitropolitul Nicolae al Ardealului.