Nicolae Itul (n. 10 decembrie 1923, Sălașu de Sus, județul Hunedoara) a fost deținut politic, condamnat în timpul regimului Antonescu și, ulterior, în timpul regimului comunist. După eliberarea din 1964 s-a stabilit la Călan, unde a trăit până la sfârșitul vieții. După 1989 s-a implicat în refacerea comunității greco-catolice din oraș.
Date biografice
Nicolae Itul s-a născut într-o familie de țărani din Sălașu de Sus. Între 1936 și 1939 a urmat liceul la Petroșani, ca bursier al statului, apoi a fost transferat la Lugoj. În contextul politic al anului 1940 a intrat în Frățiile de Cruce. După rebeliunea din ianuarie 1941 și interzicerea activității organizației, întâlnirile au continuat în clandestinitate.
În mai 1942, în urma unui denunț, a fost arestat de Siguranță, la vârsta de 18 ani. Tribunalul Militar Timișoara l-a condamnat la cinci ani de închisoare și la excluderea din sistemul de învățământ. A trecut prin penitenciarele din Arad, Ploiești, Vaslui, Aiud și Alba Iulia.
A fost eliberat în martie 1944, după care a fost înrolat în unități disciplinare și trimis pe front. A participat ulterior și la campania din vest, ajungând în apropierea Pragăi la începutul lunii mai 1945.
Arestarea și condamnarea din 1949
După război și-a reluat studiile. A susținut bacalaureatul în 1946 și s-a înscris la Politehnica din București, secția Industrie Ușoară. În perioada studenției a continuat să păstreze legături cu foști membri ai Frățiilor de Cruce.
După declanșarea valului de arestări din 15 mai 1948 îndreptat împotriva membrilor și foștilor membri ai Mișcării Legionare, Itul s-a retras pentru o perioadă în zona natală, revenind la București pentru susținerea examenelor.
În iunie 1949 a fost arestat din nou. A fost anchetat la Rahova și Jilava și acuzat, între altele, de legături cu Ion Gavrilă Ogoranu, fără să fi participat însă la grupurile de rezistență armată.
La 10 decembrie 1949 a fost judecat într-un lot de 12 persoane și condamnat la zece ani de temniță grea.
Detenția la Pitești și Târgu Ocna
În februarie 1950 a fost transferat la Penitenciarul Pitești. Îmbolnăvirea de tuberculoză a determinat transferarea sa la sanatoriul-penitenciar de la Târgu Ocna.
Acolo i-a cunoscut, între alții, pe Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Richard Wurmbrand și Valeriu Gafencu. Condițiile de detenție au rămas severe, deținuții bolnavi confruntându-se cu lipsa hranei și a medicamentelor și cu restricții asupra obiectelor personale.
Nicolae Itul a lăsat ulterior o mărturie despre ultimele zile ale lui Valeriu Gafencu. Potrivit relatării sale, cu aproximativ două săptămâni înainte de moarte Gafencu i-ar fi spus că va muri la 18 februarie 1952 și i-ar fi cerut să pregătească, în măsura posibilităților din penitenciar, o lumânare și cele necesare pentru momentul final.
Cu ajutorul unui alt deținut, Itul a obținut ceară și a confecționat o lumânare improvizată. În dimineața zilei de 18 februarie 1952, Gafencu a fost spovedit și împărtășit. Potrivit mărturiei lui Itul, acesta a murit la ora 12:14. Trupul a fost ulterior preluat de administrația penitenciarului, fără ca locul înhumării să fie comunicat deținuților.
Alte penitenciare și lagăre de muncă
După perioada petrecută la Târgu Ocna, Nicolae Itul a fost transferat succesiv la Caransebeș, Jilava, Codlea, Gherla și Aiud.
Deși pedeapsa sa urma să expire în 1959, detenția a continuat prin trimiterea în lagăre de muncă. A trecut prin Poarta Albă și Periprava, unde deținuții erau supuși muncii forțate în condiții de alimentație precară.
În această perioadă s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și a fost izolat. În mărturiile sale ulterioare, Itul a interpretat vindecarea sa în termenii propriei experiențe religioase.
A fost eliberat în 1964, în baza unuia dintre decretele de grațiere prin care regimul comunist a pus în libertate, în etape, deținuții condamnați pentru motive politice.
După eliberare, Nicolae Itul s-a stabilit la Călan. A fost căsătorit cu artista plastică Dorina Itul.
După 1989 s-a implicat în reorganizarea vieții greco-catolice din oraș și a participat la întemeierea parohiei greco-catolice din Călan, după reintrarea în legalitate a Bisericii Române Unite cu Roma.