Nicolae Haralambie Carandino (19 iulie 1905, Brăila – 16 februarie 1996, București) a fost jurnalist, scriitor, traducător și memorialist român. A activat în presa interbelică, a condus ziarul „Dreptatea” în anii 1944-1947 și a fost unul dintre apropiații lui Iuliu Maniu. Arestat în urma cazului Tămădău, a fost condamnat în procesul conducerii Partidului Național Țărănesc, închis la Galați și Sighet și apoi trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan.
S-a născut la Brăila, într-o familie de intelectuali. A urmat liceul în orașul natal, apoi studii juridice la București și o perioadă de pregătire la Paris. Interesul pentru presă, teatru și viața culturală l-a îndepărtat treptat de profesia juridică și l-a orientat către gazetărie.
Activitatea jurnalistică și profesională
Nicolae Carandino s-a afirmat în presa interbelică în jurul publicației „Facla”. A fost prim-redactor al ziarului timp de opt ani, într-o redacție în care activau nume precum N.D. Cocea și Ion Vinea. Ulterior a devenit redactor-șef la „Rampa”. Din 1938 a ocupat și funcția de vicepreședinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști.
A colaborat, în diferite perioade, și la publicații precum „Credința”, „Reporter”, „Azi” și „Floarea de foc”, iar teatrul a rămas una dintre preocupările sale constante. Articolele sale au cuprins cronici de spectacol, comentarii culturale și texte de opinie, iar activitatea de critic dramatic avea să continue, cu întreruperi impuse de regimurile politice, timp de mai multe decenii.
În anii celui de-Al Doilea Război Mondial a intrat și în conflict cu regimul condus de Ion Antonescu. A fost internat în lagărul de la Târgu Jiu în 1942, pe fondul atitudinii critice față de regim.
După 23 august 1944, Iuliu Maniu i-a încredințat conducerea noii serii a ziarului „Dreptatea”, organul de presă al Partidului Național Țărănesc.
„Dreptatea” a apărut după 23 august 1944 într-un climat politic tot mai tensionat. Publicația susținea pozițiile PNȚ și critica extinderea influenței comuniste și sovietice asupra vieții politice românești. Ultima perioadă de apariție s-a încheiat în vara anului 1947, odată cu eliminarea Partidului Național Țărănesc din viața politică.
În paralel cu activitatea de presă, Nicolae Carandino a avut o prezență importantă în lumea teatrului. Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București îl include între directorii instituției pentru stagiunea 1944–1945, alături de Victor Eftimiu și Tudor Vianu.
Arestarea și procesul din 1947
În vara anului 1947, conducerea PNȚ se afla sub o presiune tot mai puternică din partea autorităților. Potrivit fișei publicate de IICCMER, Nicolae Carandino a fost unul dintre cei patru membri ai conducerii partidului desemnați de Iuliu Maniu să părăsească România pentru a contribui la constituirea în Occident a unui nucleu de rezistență politică.
La 14 iulie 1947, grupul a fost arestat la Tămădău, înainte de plecarea cu avionul. Episodul a fost folosit de autorități pentru declanșarea unei ample acțiuni împotriva Partidului Național Țărănesc și a conducerii sale.
Pe numele lui Carandino a fost emis mandatul de arestare nr. 105491. Tribunalul Militar al Regiunii a II-a București l-a condamnat prin Sentința nr. 1988 din 11 noiembrie 1947 pentru complot și trădare, în baza articolelor 184 și 207 din Codul penal. Pedeapsa consemnată de IICCMER a fost de șase ani de temniță grea.
Procesul s-a înscris în acțiunea prin care autoritățile comuniste au înlăturat PNȚ din viața politică. Iuliu Maniu, Ion Mihalache și ceilalți membri ai conducerii partidului au primit, la rândul lor, pedepse grele.
Detenția politică și domiciliul obligatoriu
Nicolae Carandino a fost închis la penitenciarele Galați și Sighet.
În memoriile sale, Carandino a descris regimul de detenție, izolarea și supravegherea permanentă. La Galați, lumina electrică rămânea aprinsă zi și noapte, iar contactele dintre deținuți erau sever limitate. Mai târziu avea să scrie despre dificultatea de a se obișnui din nou cu întunericul după ieșirea din celulă.
La Sighet s-a aflat în apropierea lui Iuliu Maniu în ultimele luni din viața liderului național-țărănist. Carandino l-a îngrijit când starea de sănătate a lui Maniu s-a deteriorat. Într-o mărturie păstrată de Radio România Cultural, Carandino relata că el a fost cel care i-a închis ochii lui Maniu.
După anii de detenție, prin Ordinul nr. 007i789 din 10 iunie 1954, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în Bărăgan, iar la 14 iunie a fost transferat din penitenciar. IICCMER indică localitatea Rubla, iar Memorialul Sighet consemnează că a locuit, în perioada domiciliului obligatoriu, atât la Bumbăcari, cât și la Rubla.
În Bărăgan, Carandino trebuia să se prezinte periodic la Miliție și se afla în continuare sub supraveghere. În memoriile sale amintește și prelungirea succesivă a domiciliului obligatoriu, precum și atmosfera în care foștii deținuți politici trăiau cu perspectiva unei noi prelungiri a restricțiilor.
A rămas în Bărăgan până în 1964. Memorialul Sighet consemnează că eliberarea definitivă a venit abia în acel an, ceea ce înseamnă că de la arestarea din iulie 1947 până la încetarea domiciliului obligatoriu au trecut aproape 17 ani.
Soția sa, Lilly Carandino (1908–1995), a fost actriță a Teatrului Național din București. Destinul ei a fost legat direct de represiunea declanșată după înscenarea de la Tămădău.
Lilly Carandino l-a însoțit pe soțul ei în tentativa de plecare din țară și a fost arestată la 14 iulie 1947. A fost condamnată la șase luni de închisoare corecțională și a rămas în Penitenciarul Central de Femei-Ilfov până la 10 ianuarie 1948.
Revenirea în viața culturală
După ridicarea domiciliului obligatoriu, Carandino s-a întors la București și a încercat să își reia activitatea culturală. Revenirea în presă s-a produs treptat, mai ales prin cronici dramatice, articole despre teatru și traduceri.
Studiul istoricului Florian Banu, realizat pe baza dosarelor de urmărire ale Securității și publicat în revista „Danubius”, arată însă că el a rămas în atenția poliției politice timp de peste patru decenii, practic până la prăbușirea regimului comunist.
Carandino a revenit în lumea teatrului și ca autor. Printre volumele sale se numără „De la Electra la Dama cu Camelii” (1971), „Autori, piese și spectacole” (1973), „Actori de ieri și de azi” (1973), „Radiografii teatrale” (1976), „De la o zi la alta” (1979) și „Teatrul așa cum l-am văzut” (1986). „De la o zi la alta” este consemnat și în bibliografia Muzeului Brăilei „Carol I”.
Experiența a fost relatată în „Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste”. Memorialul Sighet a republicat numeroase fragmente din volum, iar Fundația Academia Civică a editat în 2017 o ediție îngrijită de Paul Lăzărescu, cu note de Andrea Dobeș.
După 1989, când ziarul „Dreptatea” a reapărut, Nicolae Carandino a devenit director de onoare al publicației.
Nicolae Carandino a murit la București, la 16 februarie 1996, la vârsta de 90 de ani.
Cronologie
- 1905: se naște la 19 iulie, la Brăila.
- 1923: încheie studiile liceale la Brăila.
- 1926: își finalizează studiile universitare la București; ulterior urmează o perioadă de studii la Paris.
- 1930–1938: activează la „Facla”, unde ajunge prim-redactor și se afirmă ca jurnalist și cronicar dramatic.
- 1938: devine vicepreședinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, funcție pe care o ocupă până în 1944.
- 1942: este internat în lagărul de la Târgu Jiu, potrivit surselor biografice ale perioadei.
- 1944: după 23 august, Iuliu Maniu îi încredințează conducerea ziarului „Dreptatea”.
- 1944–1945: se află între directorii Teatrului Național din București.
- 1944–1947: conduce ziarul „Dreptatea”, organul de presă al Partidului Național Țărănesc.
- 1947: la 14 iulie este arestat la Tămădău, împreună cu alți membri ai PNȚ; în aceeași zi este arestată și soția sa, Lilly Carandino.
- 1947: la 11 noiembrie, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a București îl condamnă la șase ani de temniță grea pentru complot și trădare.
- 1947–1954: este deținut în penitenciarele Galați și Sighet.
- 1953: la 5 februarie este prezent la moartea lui Iuliu Maniu în penitenciarul Sighet și îi închide ochii.
- 1954: prin ordin al Ministerului de Interne îi este stabilit domiciliu obligatoriu în Bărăgan; este transferat la 14 iunie.
- 1954–1964: trăiește cu domiciliu obligatoriu la Bumbăcari și Rubla.
- 1964: încetează domiciliul obligatoriu și revine la București.
- 1971: publică „De la Electra la Dama cu Camelii”.
- 1973: publică „Autori, piese și spectacole” și „Actori de ieri și de azi”.
- 1976: publică „Radiografii teatrale”.
- 1979: publică volumul de memorii „De la o zi la alta”.
- 1986: apare „Teatrul așa cum l-am văzut”.
- 1990: la reapariția ziarului „Dreptatea”, devine director de onoare.
- 1992: apare în România „Nopți albe și zile negre”, volum dedicat detenției și domiciliului obligatoriu.
- 1996: moare la 16 februarie, la București.