Iuliu Maniu a fost unul dintre principalii oameni politici români ai primei jumătăți a secolului al XX-lea, participant la realizarea Unirii Transilvaniei cu România, președinte al Consiliului Dirigent, lider al Partidului Național Român și apoi al Partidului Național Țărănesc, de trei ori prim-ministru. Ultima parte a vieții sale a fost marcată de opoziția față de dictatura regală a lui Carol al II-lea, regimul legionar, guvernarea autoritară a lui Ion Antonescu și, după război, regimul comunist. Arestat în 1947, Maniu a murit șase ani mai târziu în închisoarea de la Sighet.
Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873, la Șimleu Silvaniei, în familia lui Ioan Maniu și a Clarei Coroianu. O parte a copilăriei și a vieții sale a fost legată de Bădăcin, localitate de care numele familiei Maniu a rămas strâns legat. A urmat studii juridice la Cluj, Budapesta și Viena, obținând doctoratul în drept în 1896, iar între 1898 și 1915 a lucrat ca avocat al Mitropoliei Române Unite cu Roma de la Blaj. În paralel s-a implicat în mișcarea politică a românilor din Transilvania. În 1906 a fost ales deputat în Parlamentul de la Budapesta.
De la mișcarea națională din Transilvania la conducerea PNȚ
În toamna anului 1918, pe fondul destrămării Austro-Ungariei, Maniu s-a aflat printre liderii politici ai românilor transilvăneni implicați în pregătirea noii organizări politice. A participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, iar în ziua următoare Marele Sfat Național l-a ales președinte al Consiliului Dirigent, organismul care a exercitat conducerea provizorie a Transilvaniei până în aprilie 1920. Procesul-verbal al ședinței din 2 decembrie 1918 îl consemnează în mod explicit pe Iuliu Maniu în fruntea Consiliului.
După moartea lui Gheorghe Pop de Băsești, în 1919, Maniu a preluat conducerea Partidului Național Român. În același an a fost ales membru de onoare al Academiei Române. PNR s-a unit la 10 octombrie 1926 cu Partidul Țărănesc condus de Ion Mihalache, formând Partidul Național Țărănesc. Maniu a devenit primul președinte al noii formațiuni și a rămas una dintre figurile sale dominante până la desființarea partidului în 1947.
Victoria PNȚ în alegerile din decembrie 1928 l-a adus în fruntea guvernului. Iuliu Maniu a fost președinte al Consiliului de Miniștri în trei rânduri: între 10 noiembrie 1928 și 7 iunie 1930, între 13 iunie și 8 octombrie 1930 și între 20 octombrie 1932 și 12 ianuarie 1933. Primul mandat a coincis cu începutul Marii Crize Economice, iar revenirea prințului Carol în țară, în iunie 1930, a deschis un conflict politic care avea să domine o mare parte din activitatea lui Maniu în deceniul următor.
Maniu a acceptat revenirea lui Carol cu condiția respectării cadrului constituțional și a unor înțelegeri privind viața privată a viitorului rege. După proclamarea lui Carol al II-lea, relația dintre cei doi s-a deteriorat rapid. Liderul național-țărănist a criticat tot mai puternic influența camarilei regale și tendința suveranului de a interveni direct în conducerea partidelor și a guvernelor. Disputa nu a rămas una personală, ci a ajuns să privească însăși funcționarea regimului parlamentar.
Un episod controversat s-a produs la 25 noiembrie 1937, când Maniu a semnat cu Zelea Codreanu un pact de neagresiune electorală, la care au aderat și Gheorghe I. Brătianu și Constantin Argetoianu. Înțelegerea urmărea împiedicarea intervențiilor guvernamentale în alegeri și înfrângerea cabinetului condus de Gheorghe Tătărescu. Pactul nu presupunea adoptarea programului Mișcării Legionare de către PNȚ, iar Maniu și Codreanu aveau orientări profund diferite, inclusiv în politica externă. Totuși, relația dintre Maniu și mediul legionar a fost mai complexă decât un singur acord electoral. Istoricul Rebecca Haynes a documentat contacte care au continuat, în forme diferite, și după alegerile din 1937, pe fondul adversității comune față de Carol al II-lea.
Împotriva dictaturii regale și a regimului Antonescu
Carol al II-lea a instaurat regimul autoritar la 10 februarie 1938, a înlocuit Constituția din 1923 și, la 30 martie, a dizolvat partidele politice. Maniu a refuzat integrarea în noul sistem politic și a continuat să acționeze în afara cadrului oficial, adresând regelui și guvernului memorii prin care contesta restrângerea libertăților politice și desființarea regimului parlamentar.
Prăbușirea regimului lui Carol al II-lea în septembrie 1940 nu a însemnat revenirea României la sistemul parlamentar. Statul Național-Legionar, condus de Ion Antonescu împreună cu Mișcarea Legionară, a fost urmat, după rebeliunea din ianuarie 1941, de regimul Antonescu, devenit ulterior mareșal. Maniu nu a intrat în guvernul Antonescu și a menținut PNȚ în afara puterii. După rebeliunea legionară a aprobat însă restabilirea ordinii și îndepărtarea Gărzii de Fier de la guvernare, fără a deveni susținător al dictaturii antonesciene.
În vara anului 1941, Maniu a acceptat participarea României la operațiunile militare pentru recuperarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, ocupate de Uniunea Sovietică în iunie 1940. După recucerirea teritoriilor pierdute în anul precedent, s-a pronunțat împotriva continuării războiului dincolo de Nistru și a cerut desprinderea României de politica militară a Germaniei naziste. În anii următori a menținut contacte cu reprezentanții Aliaților occidentali și a participat la încercările politice de scoatere a țării din războiul purtat alături de Germania.
Opoziția lui Maniu față de politica guvernului Antonescu a inclus și intervenții împotriva deportării evreilor. În august 1942, Serviciul Special de Informații consemna preocuparea sa pentru situația evreilor deportați din Basarabia și Bucovina, iar în septembrie Maniu a intervenit pe lângă Ion Antonescu împotriva extinderii deportărilor. Demersurile sale s-au înscris în seria protestelor venite în aceeași perioadă din partea unor lideri politici, reprezentanți ai cultelor și diplomați străini, într-un moment în care autoritățile române pregăteau deportarea evreilor din Vechiul Regat și sudul Transilvaniei către teritoriile controlate de Germania nazistă. Planul a fost abandonat în toamna anului 1942.
În 1943–1944, activitatea lui Maniu era supravegheată de Serviciul Special de Informații. Rapoartele păstrate surprind întâlnirile sale, contactele politice și opoziția față de continuarea războiului. În iunie 1944, PNȚ a participat alături de PNL, Partidul Social-Democrat și Partidul Comunist Român la formarea Blocului Național Democrat, constituit pentru înlăturarea regimului Antonescu și ieșirea României din alianța cu Germania. Maniu a luat parte la pregătirile politice care au precedat actul de la 23 august 1944, iar după arestarea lui Ion Antonescu a devenit ministru fără portofoliu în primul guvern condus de generalul Constantin Sănătescu.
Opoziția față de comunism
După intrarea Armatei Roșii în România, raportul de forțe s-a schimbat rapid. Partidul Comunist, până atunci o formațiune politică redusă numeric, a beneficiat de sprijinul sovietic și a dobândit o influență crescândă asupra instituțiilor statului. Instalarea guvernului Petru Groza la 6 martie 1945 l-a plasat pe Maniu în fruntea celei mai puternice formațiuni de opoziție.
PNȚ a cerut revenirea la un sistem parlamentar, organizarea unor alegeri libere și respectarea angajamentelor asumate de România față de Aliați. Scrutinul din 19 noiembrie 1946 s-a desfășurat într-un climat de presiuni, intimidări și nereguli extinse. Rezultatele oficiale au acordat Blocului Partidelor Democrate o majoritate covârșitoare, dar cercetările istorice bazate inclusiv pe mărturiile diplomaților occidentali au documentat falsificări care au afectat substanțial rezultatul. Istoricul Stefano Bottoni arată că neregulile, intimidarea și atribuirea falsă a voturilor au influențat serios scrutinul, în principal în detrimentul PNȚ condus de Maniu.
Confruntarea a ajuns la punctul decisiv în vara anului 1947. Conducerea PNȚ urmărea trimiterea în Occident a unui grup de fruntași care să informeze guvernele occidentale despre situația politică din România. La 14 iulie, Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și alți membri ai grupului au fost arestați la aerodromul Tămădău înainte de plecare. Operațiunea era cunoscută și supravegheată de serviciile controlate de autorități, iar episodul a fost transformat într-o acuzație de complot și trădare împotriva conducerii PNȚ.
La 29 iulie 1947, Consiliul de Miniștri a adoptat Jurnalul nr. 1.027 privind dizolvarea Partidului Național Țărănesc „de sub președinția d-lui Iuliu Maniu”. Actul, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 172 din 30 iulie 1947, prevedea desființarea tuturor organizațiilor partidului, închiderea sediilor, ridicarea arhivelor și lichidarea patrimoniului.
Maniu a fost trimis în fața Tribunalului Militar al Regiunii a II-a București împreună cu Ion Mihalache și alți lideri național-țărăniști. Procesul s-a desfășurat în toamna anului 1947 și a reprezentat una dintre etapele eliminării opoziției politice organizate. Studiile consacrate procesului, inclusiv analiza rapoartelor Legației Italiei la București, arată caracterul politic al acțiunii judiciare și legătura sa directă cu consolidarea noului regim.
Prin Sentința nr. 1988 din 11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar l-a condamnat pe Iuliu Maniu la muncă silnică pe viață. Documentul original este păstrat în Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Penal, dosar nr. 213, vol. 52. Ion Mihalache a primit aceeași pedeapsă.
La momentul condamnării, Iuliu Maniu avea aproape 75 de ani. A fost încarcerat mai întâi la penitenciarul Galați, iar în august 1951 a fost transferat la închisoarea Sighet, unde erau deținuți foști demnitari, oameni politici, academicieni și clerici. A murit la 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani. Trupul său a fost îngropat într-un loc neidentificat, iar rămășițele lui Iuliu Maniu nu au fost găsite.