La 5 iulie 1954, la Chișinău, șeful secției 4 a Serviciului special 1 al MAI al RSS Moldovenești, locotenentul-major Gavrev, întocmea o „Încheiere” referitoare la cererea deportatului Antipin Stepan Dmitrievici. Actul, aprobat la 7–8 iulie 1954 de ministrul Afacerilor Interne al RSS Moldovenești și de procurorul republicii, se păstrează astăzi în fondurile Arhiva Națională a Republicii Moldova, F.3085, inv.1, d.785, f. 47–50.
Potrivit documentului, la 6 iulie 1949, din orașul Chișinău a fost deportată în regiunea Tiumeni familia „albgardistului Antipin Stepan Dmitrievici”, născut în 1893, împreună cu soția, Ivașcenco Valentina Zaharovna (n. 1910), și fiica, Antipina Ludmila Stepanovna (n. 1935). Temeiul invocat: originea socială „culacă”, activitatea de ofițer în armata albă în timpul războiului civil și calitatea de redactor al ziarului „Vlasti naroda”, publicație de orientare eserovistă, asociată forțelor conduse de amiralul Aleksandr Kolciak.
În februarie 1954, Antipin s-a adresat Președintelui Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Kliment Voroșilov, negând participarea activă la lupta împotriva puterii sovietice și solicitând anularea măsurii de deportare pentru sine și familie. În cererile anterioare, susținea că în 1918 fusese arestat de guvernul eserilor și menșevicilor din Celeabinsk „pentru caracterul radical revoluționar al ziarului” pe care îl redacta, că a fost mobilizat forțat în armata lui Kolciak și că, „peste o lună, cu arma în mână, a fugit la partizani”, unde ar fi luptat timp de jumătate de an împotriva intervenției japoneze la Vladivostok. Ulterior, ar fi desfășurat activitate didactică și științifică, fiind autorul a „40 de lucrări științifice”.
Materialele din dosar contrazic versiunea petentului. Sunt menționate certificatul nr. 12/14/2532 și biletul nr. 86/9, care ar demonstra serviciul în armata lui Kolciak „în calitate de ofițer în grad de praporșcic”, precum și apartenența la „un partid contrarevoluționar” și activitatea de redactor al ziarului „Vlasti naroda”. În dosar se regăsesc „documente-fotocopii ale raportului din 22 iulie 1918 și anchetei nr. 1470 pentru foștii ofițeri ai armatei albgardiste, scrise de Antipin personal, care, de asemenea, îl demască ca albgardist”.
În plan profesional, documentele confirmă că Antipin primise titlul de candidat în științe biologice în 1936 și gradul de docent în 1937. Pentru perioada august 1939 – decembrie 1946, când a activat ca șef de secție într-un institut de cercetări în domeniul creșterii animalelor, este caracterizat pozitiv. Între 1947 și 1949, ca șef al catedrei de biologie generală a Institutului de Medicină din Chișinău, primește aprecieri favorabile, fiind menționată elaborarea preparatului hemostatic „Balzamin”, lucrare descrisă drept „metodologic întemeiată și extrem de actuală pentru medicina sovietică”.
Totuși, în prima jumătate a anului 1949, autoritățile constată că ar fi promovat „pseudoștiința, minciuna și înșelarea, strecurând ideile antimarxiste ale morganiștilor-veismanniști”. Deportarea a fost coordonată cu Comitetul Central al Partidului Comunist din Moldova, iar măsura s-a bazat pe Hotărârea Ședinței speciale de pe lângă Ministerul Securității Statului al URSS din 19 noiembrie 1949 (proces-verbal nr. 64a).
La locul deportării, în regiunea Kemerovo, Antipin a lucrat ca profesor la școala medie nr. 44 din Baritovsk, fiind caracterizat pozitiv de conducerea instituției la 28 mai 1954. Departamentul regional al MAI nu dispunea de „alte materiale compromițătoare decât cele expuse mai sus”.
Concluzia ofițerului Gavrev este tranșantă: „prin documente este demonstrat că Antipin S.D. a făcut serviciul în armata lui Kolciak (…) era redactorul ziarului «Vlasti naroda» (…) și era membru al partidului contrarevoluționar al muncii (…) De aceea, el a fost deportat întemeiat”. Se propune menținerea restricțiilor pentru Antipin și soția sa.
În schimb, pentru fiica lor, Ludmila, născută în 1935, se recomandă „a face un demers către MAI și Procuratura URSS privind anularea restricțiilor de deportare”, motivat de faptul că „nu dorește să răspundă pentru faptele tatălui, pe care le-a comis încă până la nașterea sa”.
Actul din 5 iulie 1954 arată că trecutul de redactor și serviciul în armata lui Kolciak au cântărit decisiv în fața autorităților, în pofida carierei științifice ulterioare. Dosarul menține deportarea pentru părinți și propune ridicarea restricțiilor doar pentru fiică, reflectând logica represivă a epocii.