Proclamația de la Timișoara a fost lansată public la 11 martie 1990, în Piața Operei din Timișoara, la mai puțin de trei luni de la căderea regimului Ceaușescu. Redactată în principal de jurnalistul și scriitorul George Șerban și susținută de Societatea Timișoara, proclamația cuprindea 13 puncte privind direcția politică, economică și socială pe care România ar fi trebuit să o urmeze după Revoluția din decembrie 1989.
Textul pornea de la ideea că schimbarea din decembrie nu trebuia redusă la înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu. Autorii afirmau că Revoluția de la Timișoara a fost de la început anticomunistă și cereau revenirea României la pluralism politic, alegeri libere și valorile democrațiilor europene.
De la Revoluția din decembrie la Proclamația din martie 1990
Societatea Timișoara s-a constituit la 19 ianuarie 1990, într-o perioadă în care scena politică se reorganiza rapid. În săptămânile următoare au apărut tensiuni între Frontul Salvării Naționale, aflat la conducerea țării, și partidele istorice reînființate după Revoluție.
Propunerea lui George Șerban a fost analizată de Societatea Timișoara la 27 februarie. La 2 martie a fost prezentată Consiliului Municipal Timișoara, iar în zilele următoare i s-au alăturat mai multe organizații civice și politice locale. La 10 martie, textul tradus în engleză, franceză și germană a fost transmis agențiilor de presă și a fost citit la Radio Europa Liberă.
La 11 martie, aproximativ 15.000 de oameni s-au adunat în Piața Operei. George Șerban a citit proclamația din balconul Operei, loc cu o puternică încărcătură simbolică după manifestațiile din decembrie 1989. Participanții purtau pancarte care cereau alegeri libere, descentralizare și îndepărtarea foștilor activiști comuniști din conducerea statului.
Primele puncte reafirmau caracterul anticomunist al Revoluției și respingeau împărțirea societății după modelul luptei de clasă. Era subliniată participarea muncitorilor, intelectualilor, studenților și a altor categorii sociale la revolta din Timișoara, precum și contribuția românilor, maghiarilor, germanilor, sârbilor și a altor comunități ale orașului. Proclamația susținea pluralismul politic și existența unor partide puternice ca elemente necesare unei democrații de tip european.
Punctul 8 și problema lustrației
Cea mai cunoscută prevedere a fost Punctul 8. Autorii propuneau ca foștii activiști comuniști și foștii ofițeri de Securitate să nu poată candida în primele trei legislaturi de după Revoluție. Pentru funcția de președinte al României se cerea, de asemenea, excluderea foștilor activiști ai Partidului Comunist.
Proclamația făcea însă o distincție între simplii membri ai PCR și activiștii aparatului de partid. Apartenența formală la partid nu era considerată în sine o vină, întrucât carnetul de membru condiționa în numeroase cazuri evoluția profesională și accesul la anumite avantaje sociale. Restricția era îndreptată împotriva celor care au ocupat funcții în aparatul politic și împotriva foștilor ofițeri ai Securității.
Punctul 8 reprezenta o propunere timpurie de lustrație. Nu se cerea inițial adoptarea unei legi separate, ci introducerea restricției direct în legea electorală. Societatea Timișoara considera necesară o perioadă în care persoanele implicate în conducerea și aparatul represiv al vechiului regim să nu ocupe funcții politice.
Se mai propunea ca prima legislatură de după Revoluție să dureze numai doi ani, perioadă considerată necesară pentru consolidarea instituțiilor democratice.
Economie de piață, descentralizare și apropierea de Europa
Proclamația nu se limita la problema fostei nomenclaturi. Punctul 10 susținea inițiativa particulară și pluralismul economic, pornind de la ideea că dominația proprietății de stat a contribuit la menținerea totalitarismului. Autorii discutau inclusiv posibilitatea transformării întreprinderilor în societăți pe acțiuni și participarea angajaților la proprietatea acestora.
Punctul 11 cerea descentralizare economică și administrativă și propunea experimentarea în județul Timiș a unui model de economie de piață. Era urmărită și atragerea capitalului străin și dezvoltarea societăților mixte.
Un alt punct se referea la românii din exil. Autorii cereau reintegrarea lor în societatea și cultura română și considerau că experiența profesională acumulată în Occident putea contribui la reconstrucția țării.
Proclamația propunea și ca ziua de 16 decembrie, când au început manifestațiile de la Timișoara în 1989, să devină zi națională, în locul datei de 22 decembrie. Motivația era că trebuia comemorat începutul revoltei împotriva dictaturii, nu momentul prăbușirii lui Nicolae Ceaușescu.
Punctul 8 a provocat cele mai puternice dispute politice. La 19 martie 1990, George Șerban, Vasile Popovici, Daniel Vighi și Dorel Mihiț s-au întâlnit la București cu Ion Iliescu pentru a discuta revendicările Proclamației. A doua zi, textul a fost prezentat integral la Televiziunea Română.
În aprilie, revendicarea privind lustrația a fost preluată la manifestația din Piața Universității din București. Protestatarii au cerut aplicarea Punctului 8 înaintea alegerilor din 20 mai 1990, alături de alte revendicări.
La 28 aprilie 1990 s-a constituit Alianța Națională pentru Proclamația de la Timișoara. Prevederea referitoare la foștii activiști comuniști și ofițeri de Securitate nu a fost introdusă în legea electorală, iar alegerile din 20 mai s-au desfășurat fără restricțiile propuse la Timișoara. Ideea lustrației a reapărut ulterior în mai multe proiecte legislative, primul fiind depus în Parlament în 1994 de Constantin Ticu Dumitrescu.