Revoluția Americană a fost procesul politic și militar care a dus la desprinderea celor treisprezece colonii britanice din America de Nord de Marea Britanie și la formarea Statelor Unite ale Americii. Tensiunile dintre colonii și autoritățile britanice s-au accentuat după 1763, pe fondul disputelor privind taxele, reprezentarea politică, comerțul și autoritatea Parlamentului de la Londra asupra coloniilor.
Conflictul armat a început la Lexington și Concord, la 19 aprilie 1775. La 4 iulie 1776, Congresul Continental (adunarea reprezentanților coloniilor, care a coordonat acțiunea politică și apoi războiul împotriva Marii Britanii) a adoptat Declarația de Independență. Războiul a continuat până în 1783, iar prin Tratatul de la Paris, semnat la 3 septembrie 1783, Marea Britanie a recunoscut independența Statelor Unite.
Războiul de Independență din 1775–1783 a reprezentat partea militară a unui proces mai larg. În timpul Revoluției au fost create instituții politice comune, au fost redactate constituții ale noilor state și Articolele Confederației (prima formă de organizare comună a Statelor Unite), iar noul stat a stabilit relații diplomatice și alianțe în Europa.
Conflictul a împărțit și populația coloniilor. Susținătorii independenței erau cunoscuți drept Patriots (patrioți), iar cei care au rămas fideli regelui britanic drept Loyalists (loialiști). Populațiile indigene, afro-americanii liberi și persoanele aflate în sclavie au avut, la rândul lor, poziții și experiențe diferite în timpul războiului.
Cauzele Revoluției Americane
La începutul anilor 1760, cele treisprezece colonii britanice de pe coasta atlantică dispuneau de adunări reprezentative proprii și administrau o mare parte dintre problemele lor interne. Locuitorii erau supuși ai coroanei britanice, iar independența față de Marea Britanie nu reprezenta încă un obiectiv politic general.
Relațiile dintre colonii și Londra s-au modificat după Războiul de Șapte Ani, desfășurat între 1756 și 1763. În America de Nord, confruntarea dintre britanici și francezi începuse în 1754 și este cunoscută în istoriografia americană sub numele de French and Indian War (războiul purtat de Marea Britanie și coloniile sale împotriva Franței și a aliaților indigeni ai acesteia).
Prin Tratatul de la Paris din 10 februarie 1763, Franța a pierdut cea mai mare parte a posesiunilor sale continentale din America de Nord, iar Marea Britanie și-a extins considerabil teritoriile.
Victoria a avut însă costuri financiare ridicate. Datoria publică britanică crescuse, iar Londra trebuia să administreze și să apere teritorii mai întinse. Guvernul britanic a încercat să obțină venituri mai mari din colonii și să aplice mai riguros regulile comerciale și vamale.
La 7 octombrie 1763 a fost emisă Proclamația Regală din 1763, prin care autoritățile britanice limitau întemeierea de noi așezări coloniale dincolo de Munții Apalași. Măsura urmărea reducerea conflictelor dintre coloniști și populațiile indigene și a cheltuielilor militare necesare apărării frontierelor.
Interdicția a nemulțumit însă coloniștii interesați de terenurile din vest și companiile care cumpărau sau revendicau pământuri în acele regiuni.
În 1764, Parlamentul britanic a adoptat Sugar Act (o lege fiscală și vamală care modifica taxarea zahărului, melasei și a altor produse importate și întărea controlul asupra comerțului colonial).
Un conflict mult mai amplu a apărut după adoptarea Stamp Act la 22 martie 1765. Stamp Act, numită frecvent în română Legea Timbrului, impunea folosirea unor timbre fiscale plătite pentru documente juridice, contracte, ziare, licențe, cărți de joc și alte materiale tipărite.
Taxa îi afecta direct pe avocați, comercianți, editori, tipografi și numeroși alți locuitori ai coloniilor.
În opoziția față de această măsură s-a răspândit formula „no taxation without representation” – „nicio taxare fără reprezentare”. Coloniștii susțineau că nu puteau fi taxați direct de Parlamentul britanic în condițiile în care nu aveau reprezentanți aleși în această instituție.
Autoritățile britanice invocau în schimb principiul reprezentării virtuale (ideea potrivit căreia membrii Parlamentului reprezentau interesele tuturor supușilor britanici, nu numai ale alegătorilor care i-a trimis în Parlament).
Au fost organizate boicoturi ale mărfurilor britanice, demonstrații și acțiuni împotriva funcționarilor însărcinați cu aplicarea Stamp Act.
În această perioadă au devenit active grupările cunoscute drept Sons of Liberty – Fiii Libertății (organizații de protest formate în mai multe colonii pentru a se opune măsurilor fiscale britanice).
Între 7 și 25 octombrie 1765, reprezentanți din nouă colonii s-au reunit la New York în cadrul Stamp Act Congress (o adunare intercolonială convocată pentru formularea unei poziții comune împotriva Legii Timbrului).
Parlamentul a abrogat Stamp Act la 18 martie 1766. În aceeași zi a adoptat însă Declaratory Act (lege prin care Parlamentul își reafirma dreptul de a adopta legi obligatorii pentru colonii).
Disputa a reapărut în 1767, prin Townshend Acts (o serie de legi prin care Parlamentul britanic a introdus taxe vamale asupra unor produse importate în colonii, între care sticla, plumbul, hârtia, vopselele și ceaiul).
Comercianții din Boston, New York, Philadelphia și alte orașe au răspuns prin noi boicoturi.
În 1768, trupe britanice au fost trimise la Boston pentru a sprijini administrația regală și funcționarii vamali. Relațiile dintre soldați și populație au devenit tot mai tensionate.
La 5 martie 1770, o confruntare dintre militari britanici și locuitori ai Bostonului s-a încheiat cu deschiderea focului. Cinci civili au murit.
Evenimentul a devenit cunoscut drept Masacrul din Boston, denumire folosită de adversarii politicii britanice și răspândită prin presă, pamflete și gravuri.
Printre victime s-a aflat Crispus Attucks, marinar de origine africană și indigenă.
Soldații implicați au fost judecați. Unul dintre avocații care i-au apărat a fost John Adams, viitor susținător al independenței. Majoritatea militarilor au fost achitați, iar doi au fost condamnați pentru omor din culpă.
Parlamentul a eliminat majoritatea taxelor Townshend, dar a păstrat taxa asupra ceaiului.
În dezvoltarea opoziției față de Londra au contat și ideile politice ale epocii. Scrierile lui John Locke și ale altor gânditori ai Iluminismului circulau în colonii. Locke susținuse existența unor drepturi naturale ale individului și ideea că autoritatea guvernului trebuie să se bazeze pe consimțământul celor guvernați.
De la Boston Tea Party la Declarația de Independență
Începând din 1772, în colonii s-a extins o rețea de committees of correspondence – comitete de corespondență (grupuri prin care liderii și comunitățile coloniale schimbau informații despre măsurile britanice și își coordonau acțiunile).
La 10 mai 1773 a primit aprobarea regală Tea Act. Legea nu introducea o taxă nouă asupra ceaiului. Ea permitea Companiei Britanice a Indiilor de Est să vândă ceai în colonii în condiții comerciale avantajoase, păstrând însă taxa deja existentă.
Pentru adversarii politicii britanice, cumpărarea ceaiului putea fi interpretată drept acceptarea dreptului Parlamentului de a taxa coloniile.
La Boston, protestatarii au împiedicat descărcarea ceaiului. În seara zilei de 16 decembrie 1773, un grup de oameni a urcat la bordul navelor Dartmouth, Eleanor și Beaver și a aruncat încărcătura de ceai în apă.
Acțiunea a devenit cunoscută drept Boston Tea Party.
Guvernul britanic a răspuns în 1774 prin Coercive Acts – Legile Coercitive, denumite de coloniști Intolerable Acts – Legile Intolerabile (măsuri punitive adoptate în principal împotriva Massachusettsului după Boston Tea Party).
Portul Boston a fost închis până la plata despăgubirilor pentru ceaiul distrus, iar autonomia politică a Massachusettsului a fost restrânsă.
În loc să izoleze Bostonul, măsurile au atras sprijinul altor colonii.
La 5 septembrie 1774, reprezentanții a douăsprezece dintre cele treisprezece colonii s-au reunit la Carpenters’ Hall din Philadelphia în cadrul Primului Congres Continental. Georgia nu a trimis delegați.
Printre participanți se aflau George Washington, John Adams, Samuel Adams, Patrick Henry, John Jay, John Dickinson și Richard Henry Lee.
Congresul a formulat revendicări politice și a creat Continental Association (un sistem comun prin care coloniile urmau să boicoteze importurile britanice și să exercite presiune economică asupra Londrei).
Lucrările s-au încheiat la 26 octombrie 1774. Delegații au stabilit convocarea unui nou congres dacă disputa cu autoritățile britanice nu era rezolvată.
În Massachusetts, comunitățile strângeau între timp arme și muniții și își pregăteau milițiile (formațiuni militare alcătuite din civili care puteau fi mobilizați în caz de conflict).
Generalul Thomas Gage, guvernatorul militar britanic al Massachusettsului, a primit informații despre existența unor depozite de arme la Concord.
În noaptea de 18 spre 19 aprilie 1775, o coloană britanică a părăsit Bostonul pentru a confisca materialele militare. Paul Revere, William Dawes și Samuel Prescott s-au numărat printre cei care au transmis avertismentul comunităților aflate pe traseul trupelor.
În dimineața zilei de 19 aprilie, militarii britanici au întâlnit milițieni la Lexington. A fost tras un foc a cărui origine nu a fost stabilită cu certitudine, urmat de mai multe salve. Opt milițieni au fost uciși.
Britanicii au continuat spre Concord. La North Bridge au avut loc noi confruntări, iar în timpul retragerii spre Boston coloana britanică a fost atacată repetat de milițiile sosite din localitățile apropiate.
Luptele de la Lexington și Concord au deschis Războiul de Independență.
La 10 mai 1775 s-a întrunit la Philadelphia Al Doilea Congres Continental. În aceeași zi, Ethan Allen și Benedict Arnold au participat la capturarea Fortului Ticonderoga, o fortificație britanică situată pe ruta dintre New York și Canada.
La 14 iunie, Congresul a hotărât organizarea Armatei Continentale (armata regulată creată pentru a reuni sub o comandă comună trupele aflate în război cu Marea Britanie).
La 15 iunie, George Washington a fost ales comandant-șef.
La 17 iunie 1775 a avut loc Bătălia de la Bunker Hill, desfășurată în principal pe Breed’s Hill, în apropierea Bostonului. Britanicii au cucerit pozițiile americane după mai multe atacuri, dar au suferit pierderi ridicate, de peste o mie de morți și răniți.
Deși războiul începuse, o parte dintre membrii Congresului continua să spere într-un acord cu Marea Britanie.
La 5 iulie 1775, Congresul a aprobat Olive Branch Petition – Petiția Ramurii de Măslin (o ultimă încercare oficială de reconciliere cu regele George al III-lea).
La 23 august, George al III-lea a emis însă o proclamație prin care declara că în colonii exista o rebeliune deschisă.
Americanii au încercat în 1775 și să extindă războiul în Canada. Forțe conduse de Richard Montgomery și Benedict Arnold au atacat Quebecul la 31 decembrie 1775, dar operațiunea a eșuat. Montgomery a fost ucis, iar Arnold rănit.
La 10 ianuarie 1776, Thomas Paine a publicat Common Sense (pamflet politic prin care susținea deschis independența coloniilor și înlocuirea monarhiei cu o republică).
Textul a avut o circulație foarte largă și a contribuit la extinderea dezbaterii despre independență dincolo de cercurile politice.
În jurul Bostonului, Washington menținea asediul trupelor britanice. Colonelul Henry Knox a transportat până în Massachusetts tunurile capturate la Fort Ticonderoga.
În martie 1776, acestea au fost amplasate pe Dorchester Heights, poziție de unde puteau amenința orașul și flota britanică.
La 17 martie, generalul William Howe a evacuat Bostonul împreună cu armata și cu numeroși loialiști.
În primăvara anului 1776, tot mai multe colonii și-au autorizat delegații să susțină independența.
La 7 iunie 1776, Richard Henry Lee, delegat al Virginiei, a prezentat o rezoluție potrivit căreia coloniile trebuiau declarate state libere și independente.
La 11 iunie a fost format Comitetul celor Cinci (grupul desemnat să redacteze textul Declarației de Independență), alcătuit din Thomas Jefferson, John Adams, Benjamin Franklin, Roger Sherman și Robert R. Livingston.
Jefferson a redactat proiectul principal. Textul a fost discutat de membrii comitetului și modificat ulterior de Congres.
La 2 iulie 1776, Congresul a aprobat rezoluția pentru independență.
La 4 iulie a fost adoptată Declarația de Independență.
Documentul afirma existența unor drepturi care nu pot fi înstrăinate, între care viața, libertatea și căutarea fericirii, și susținea că guvernele își dobândesc autoritatea legitimă din consimțământul celor guvernați.
O parte amplă a documentului cuprindea acuzații împotriva regelui George al III-lea.
Tipograful John Dunlap a realizat primele exemplare tipărite în noaptea de 4 spre 5 iulie. La 19 iulie s-a hotărât realizarea unei copii oficiale pe pergament.
Majoritatea delegaților au semnat documentul la 2 august 1776. Imaginea potrivit căreia toți semnatarii și-ar fi pus semnăturile la 4 iulie nu corespunde desfășurării reale a procesului.
Războiul de Independență și intrarea Franței în conflict
Proclamarea independenței nu a fost urmată imediat de succese militare. În vara anului 1776, Marea Britanie a concentrat o armată și o flotă numeroase în zona New Yorkului.
La 27 august 1776, trupele britanice conduse de William Howe au învins armata americană în Bătălia de la Long Island.
Washington a reușit să-și retragă trupele peste East River, dar a fost obligat apoi să abandoneze New Yorkul și să se retragă prin New Jersey. Orașul New York a rămas sub control britanic până în 1783 și a devenit principala bază militară britanică din America.
Spre sfârșitul anului 1776, armata americană se afla într-o poziție dificilă. Pierduse New Yorkul, numeroși soldați ajungeau la sfârșitul perioadelor pentru care se înrolaseră, iar britanicii controlau o mare parte din New Jersey.
Washington a decis să atace garnizoanele izolate.
În noaptea de 25 spre 26 decembrie 1776, trupele sale au traversat râul Delaware și au atacat Trenton.
Garnizoana era formată în principal din hessieni (soldați proveniți din principate germane, mai ales din Hessa, ale căror trupe fuseseră puse la dispoziția Marii Britanii în schimbul unor plăți către conducătorii lor).
Americanii au învins garnizoana și au luat sute de prizonieri.
La 3 ianuarie 1777, Washington a obținut o nouă victorie la Princeton. Cele două operațiuni au împiedicat consolidarea controlului britanic asupra New Jerseyului.
În 1777, britanicii au desfășurat două campanii principale.
Generalul John Burgoyne a înaintat din Canada spre valea Hudsonului. Planul urmărea separarea Noii Anglii de celelalte state.
Generalul William Howe s-a îndreptat spre Philadelphia, orașul în care se întrunea Congresul Continental.
La 11 septembrie 1777, Washington a fost înfrânt la Brandywine. La 26 septembrie, britanicii au ocupat Philadelphia.
La 4 octombrie, americanii au atacat din nou la Germantown, dar au fost respinși.
Ocuparea Philadelphiei nu a paralizat conducerea americană. Congresul s-a mutat temporar în alte localități și și-a continuat activitatea.
În nord, situația armatei lui Burgoyne devenise tot mai dificilă. Înaintarea pe distanțe mari provoca probleme de aprovizionare, iar forțele americane se concentrau în regiune.
La 19 septembrie 1777 a avut loc lupta de la Freeman’s Farm, prima dintre cele două confruntări principale cunoscute împreună drept Bătăliile de la Saratoga.
Comandantul principal american era generalul Horatio Gates, iar Benedict Arnold a avut un rol militar însemnat în lupte.
La 7 octombrie, britanicii au fost din nou atacați la Bemis Heights. Burgoyne a încercat să se retragă, dar a fost încercuit.
La 17 octombrie 1777 a capitulat împreună cu aproximativ șase mii de militari britanici și aliați.
Victoria de la Saratoga a influențat direct politica Franței. Guvernul francez ajutase deja în secret americanii cu arme și bani, dar succesul militar din 1777 a arătat că Statele Unite puteau continua războiul.
În aceeași perioadă, Congresul încerca să stabilească relațiile politice dintre cele treisprezece state.
La 15 noiembrie 1777 au fost adoptate Articles of Confederation and Perpetual Union – Articolele Confederației și Uniunii Perpetue (primul document care stabilea modul în care statele independente urmau să funcționeze împreună).
Fiecare stat păstra o autonomie foarte largă și avea un singur vot în Congres, indiferent de populație.
În decembrie 1777, Washington și-a stabilit tabăra de iarnă la Valley Forge, în Pennsylvania.
Armata s-a confruntat cu lipsuri de hrană, îmbrăcăminte și echipament, precum și cu numeroase boli. Valley Forge nu a fost o bătălie, ci tabăra în care armata lui Washington a petrecut iarna 1777–1778.
Acolo a lucrat cu trupele Friedrich Wilhelm von Steuben, ofițer prusac care a introdus un program sistematic de instrucție și a contribuit la uniformizarea manevrelor și regulamentelor militare.
La 6 februarie 1778, Statele Unite și Franța au semnat Tratatul de Amiciție și Comerț și Tratatul de Alianță.
Benjamin Franklin, trimis ca reprezentant american în Franța, a avut un rol central în negocieri. Alianța a fost favorizată de victoria de la Saratoga și de rivalitatea dintre Franța și Marea Britanie.
Franța a recunoscut independența Statelor Unite și a intrat oficial în război împotriva Marii Britanii. Americanii au primit bani, arme, muniții, sprijin naval și, ulterior, trupe franceze.
Conflictul american devenea astfel parte dintr-un război mai larg între puterile europene.
Spania a intrat în război împotriva Marii Britanii în 1779, ca aliată a Franței, fără a deveni aliat direct al Statelor Unite. În 1780, Marea Britanie a intrat în război și cu Republica Olandeză.
Luptele s-au extins în Caraibe, Atlantic, Mediterana și în alte teritorii coloniale.
Războiul din sud și capitularea de la Yorktown
Începând din 1778, britanicii și-au concentrat o parte tot mai mare a operațiunilor în sud. Ei sperau să găsească în Georgia și Carolina de Sud un sprijin mai mare din partea loialiștilor.
Savannah a fost capturat de britanici la sfârșitul anului 1778.
În 1780, o armată condusă de generalul Henry Clinton a asediat Charleston, Carolina de Sud. La 12 mai, comandantul american Benjamin Lincoln a capitulat împreună cu câteva mii de militari.
Pierderea Charlestonului a fost una dintre cele mai grele înfrângeri suferite de americani în timpul războiului.
La 16 august 1780, generalul Horatio Gates a fost înfrânt de trupele lui Charles Cornwallis la Camden.
În sud, războiul s-a purtat frecvent și între locuitori ai acelorași regiuni. Milițiile patriotice și cele loialiste s-au confruntat direct, iar luptele au fost însoțite uneori de represalii și distrugeri.
La 7 octombrie 1780, la Kings Mountain, milițiile patriotice au învins o forță loialistă condusă de maiorul britanic Patrick Ferguson. Aproape toți combatanții implicați direct, cu excepția lui Ferguson, erau nord-americani aflați în tabere diferite.
Tot în 1780 a fost descoperită trecerea generalului Benedict Arnold de partea britanicilor.
Arnold fusese unul dintre ofițerii americani activi în campaniile de la Ticonderoga, Quebec și Saratoga. În timp ce comanda fortificația de la West Point, el a negociat în secret predarea acesteia britanicilor.
La 23 septembrie 1780, maiorul britanic John André a fost capturat având asupra sa documente legate de plan. Arnold a reușit să fugă la britanici, iar André a fost judecat ca spion și executat la 2 octombrie.
După înfrângerile din sud, Nathanael Greene a primit comanda principalelor forțe americane din regiune.
La 17 ianuarie 1781, generalul Daniel Morgan a învins trupele colonelului Banastre Tarleton la Cowpens.
Cornwallis a pornit în urmărirea americanilor.
La 15 martie 1781, cele două tabere s-au confruntat la Guilford Courthouse, în Carolina de Nord. Britanicii au rămas pe câmpul de luptă, dar au suferit pierderi greu de înlocuit.
Greene și-a păstrat armata și s-a întors în Carolina de Sud pentru a continua atacurile împotriva pozițiilor britanice. Cornwallis s-a deplasat spre Virginia.
Participarea franceză a devenit între timp tot mai consistentă.
Gilbert du Motier, marchiz de Lafayette, ofițer francez intrat în serviciul american în 1777, comanda în 1781 trupe care urmăreau mișcările lui Cornwallis în Virginia.
În 1780 sosise în America și un corp expediționar francez (o armată trimisă de Franța pentru a lupta în afara propriului teritoriu), comandat de Jean-Baptiste Donatien de Vimeur, conte de Rochambeau.
Washington și Rochambeau avuseseră inițial în vedere un atac asupra New Yorkului. Posibilitatea intervenției unei flote franceze în Golful Chesapeake a schimbat însă planul.
Forțele americane și franceze au pornit spre Virginia.
Cornwallis își concentrase armata la Yorktown, pe peninsula dintre râurile York și James.
Amiralul francez François Joseph Paul de Grasse a adus o flotă puternică în Chesapeake.
La 5 septembrie 1781 a avut loc Bătălia din Chesapeake, o confruntare navală în urma căreia britanicii nu au reușit să obțină controlul golfului.
Cornwallis nu mai putea primi rapid întăriri și nici nu își putea evacua armata pe mare.
La 28 septembrie 1781 a început asediul Yorktownului. Aproximativ 17.000 de militari americani și francezi au participat la operațiune.
Armata asediatoare a săpat tranșee și a construit baterii de artilerie tot mai aproape de pozițiile britanice.
În noaptea de 14 octombrie, forțele americane și franceze au capturat redutele 9 și 10 (mici fortificații independente construite pentru apărarea exterioară a pozițiilor principale britanice).
Alexander Hamilton a condus atacul american asupra redutei 10.
La 19 octombrie 1781, Cornwallis a capitulat.
Capitularea de la Yorktown nu a încheiat imediat războiul. Britanicii continuau să controleze New Yorkul, Charlestonul și alte poziții, dar nu au mai organizat o campanie majoră pentru recucerirea celor treisprezece state.
Loialiștii, sclavia și populațiile indigene
Populația coloniilor nu a avut o poziție comună față de independență.
Patriots sau patrioții erau cei care susțineau desprinderea de Marea Britanie. Loyalists sau loialiștii au rămas fideli coroanei britanice.
Loialiștii proveneau din medii foarte diferite: funcționari regali, comercianți, clerici, proprietari, fermieri și oameni care considerau menținerea legăturilor cu Imperiul Britanic mai favorabilă decât independența.
Unii au servit în unități militare britanice. În regiunile controlate de patrioți, proprietățile unor loialiști au fost confiscate.
După război, zeci de mii dintre ei au părăsit Statele Unite și s-au stabilit în Canada, Marea Britanie, Caraibe sau în alte teritorii britanice.
Revoluția s-a desfășurat într-o societate în care sclavia era legală, în special în coloniile sudice.
La 7 noiembrie 1775, John Murray, conte de Dunmore și guvernator regal al Virginiei, a emis o proclamație prin care oferea libertate persoanelor înrobite aparținând rebelilor care puteau servi și se alăturau forțelor britanice.
Mii de persoane au fugit ulterior de la proprietarii lor și au încercat să ajungă în zonele controlate de britanici. Unele au servit ca soldați, marinari, ghizi sau muncitori.
Afro-americanii au servit și în armata americană, mai ales în nord. 1st Rhode Island Regiment este unul dintre exemplele cunoscute de unități în care au luptat militari de origine africană.
La sfârșitul războiului, o parte dintre afro-americanii aflați sub protecția britanicilor au fost evacuați în Nova Scotia și în alte teritorii ale Imperiului Britanic.
Declarația de Independență proclama existența unor drepturi naturale, dar sclavia a continuat să existe în noul stat. În unele state nordice au început procese de abolire sau de emancipare graduală, în timp ce în sud sclavia a continuat să aibă un rol central în economie.
Populațiile indigene au avut poziții diferite față de război. Pentru numeroase comunități, problema centrală era apărarea teritoriilor împotriva extinderii coloniștilor.
Unele națiuni indigene au considerat menținerea autorității britanice mai favorabilă, deoarece Proclamația din 1763 limitase colonizarea dincolo de Munții Apalași.
Confederația Haudenosaunee, cunoscută și sub numele de Confederația Irocheză (alianță politică a mai multor națiuni indigene din nord-estul Americii de Nord), s-a divizat în timpul războiului.
Mohawk, Seneca, Cayuga și Onondaga au sprijinit în principal britanicii, în timp ce Oneida și Tuscarora au colaborat în mai mare măsură cu americanii.
Thayendanegea, cunoscut și sub numele de Joseph Brant, a fost unul dintre conducătorii mohawk care au luptat de partea britanicilor.
În 1779, Washington a ordonat expediția Sullivan–Clinton, o campanie militară împotriva comunităților irocheze care sprijineau britanicii. Trupele americane au distrus numeroase sate, depozite de hrană și culturi agricole.
Populațiile indigene nu au participat la negocierile de pace din 1783, deși tratatul dintre Marea Britanie și Statele Unite stabilea frontiere asupra unor teritorii locuite de ele.
Femeile nu aveau drepturi politice egale cu bărbații, dar au participat la mobilizarea revoluționară. Boicoturile împotriva mărfurilor britanice au dus la producerea în gospodării a unor textile și a altor bunuri care înlocuiau importurile.
Daughters of Liberty – Fiicele Libertății (grupări de femei care susțineau boicoturile și cauza colonială) au participat la asemenea acțiuni.
Numeroase femei au însoțit armatele ca infirmiere, bucătărese, spălătorese sau membre ale familiilor militarilor.
Printre femeile asociate cu dezbaterile politice și culturale ale perioadei s-au aflat Abigail Adams, Mercy Otis Warren și Phillis Wheatley.
Pacea și formarea Statelor Unite
După capitularea de la Yorktown, sprijinul politic pentru continuarea războiului american a scăzut în Marea Britanie.
Negocierile de pace s-au desfășurat la Paris. Statele Unite au fost reprezentate în etapa principală de Benjamin Franklin, John Adams și John Jay. Henry Laurens s-a alăturat ulterior negocierilor.
Articolele preliminare de pace au fost semnate la 30 noiembrie 1782.
Tratatul definitiv dintre Statele Unite și Marea Britanie a fost semnat la Paris la 3 septembrie 1783. Benjamin Franklin, John Adams și John Jay au semnat pentru Statele Unite, iar David Hartley pentru Marea Britanie.
Marea Britanie recunoștea Statele Unite drept state libere, suverane și independente.
Frontiera occidentală a noului stat ajungea până la fluviul Mississippi, astfel încât teritoriul recunoscut Statelor Unite era considerabil mai mare decât zona ocupată de cele treisprezece colonii de pe coasta Atlanticului.
Tratatul reglementa și probleme referitoare la datoriile contractate înainte de război, drepturile de pescuit și proprietățile loialiștilor.
Ultimele trupe britanice au părăsit New Yorkul la 25 noiembrie 1783.
La 23 decembrie 1783, George Washington și-a prezentat demisia din funcția de comandant-șef al Armatei Continentale în fața Congresului, la Annapolis.
Organizarea politică a Statelor Unite începuse însă încă din timpul războiului.
La 15 noiembrie 1777, Congresul adoptase Articolele Confederației. Pentru intrarea lor în vigoare era necesară aprobarea tuturor celor treisprezece state. Maryland a fost ultimul care le-a ratificat, iar documentul a intrat în vigoare la 1 martie 1781.
Articolele Confederației instituiau o confederație (o uniune în care statele membre își păstrează o mare parte din puterea politică proprie). Fiecare stat avea un singur vot în Congres.
Congresul putea conduce politica externă, declara război și încheia tratate, dar nu putea impune direct taxe populației. Pentru venituri depindea în mare parte de contribuțiile statelor.
După război, datoriile, disputele comerciale dintre state și dificultățile de funcționare ale sistemului au dus la discuții despre reorganizarea guvernării.
În 1787 s-a întrunit Convenția de la Philadelphia, unde a fost redactată Constituția Statelor Unite.
Constituția a creat un sistem federal (o formă de stat în care puterea este împărțită între autoritățile centrale și statele componente) și a împărțit puterea federală între ramura legislativă, executivă și judecătorească.
George Washington a devenit primul președinte al Statelor Unite în 1789.
În 1791 au fost ratificate primele zece amendamente la Constituție, cunoscute sub numele de Bill of Rights – Declarația Drepturilor (amendamente care protejau, între altele, libertatea religioasă, libertatea exprimării, dreptul la întrunire și anumite garanții juridice).
Constituția din 1787 și Bill of Rights din 1791 aparțin perioadei de organizare politică de după Războiul de Independență, dar răspundeau unor probleme privind reprezentarea, puterea statului și drepturile cetățenilor discutate încă din anii Revoluției.
Personalități ale Revoluției Americane
- George Washington (1732–1799) a fost comandantul-șef al Armatei Continentale între 1775 și 1783. A condus armata în timpul campaniilor din New York și New Jersey, al victoriilor de la Trenton și Princeton și al campaniei americano-franceze de la Yorktown. După război a devenit, în 1789, primul președinte al Statelor Unite.
- George al III-lea (1738–1820) a fost regele Marii Britanii în timpul Revoluției. Declarația de Independență din 1776 cuprindea o lungă serie de acuzații împotriva politicii sale și a autorităților britanice.
- Thomas Jefferson (1743–1826), delegat al Virginiei, a redactat proiectul principal al Declarației de Independență. Textul său a fost modificat de ceilalți membri ai Comitetului celor Cinci și apoi de Congres.
- John Adams (1735–1826) a susținut independența în Congres, a făcut parte din Comitetul celor Cinci și a desfășurat ulterior activitate diplomatică în Europa. A fost unul dintre negociatorii Tratatului de la Paris din 1783.
- Benjamin Franklin (1706–1790) a participat la pregătirea Declarației de Independență și a devenit unul dintre principalii diplomați americani în Franța. A avut un rol în negocierile privind alianța din 1778 și în încheierea păcii din 1783.
- Samuel Adams (1722–1803) a fost unul dintre organizatorii opoziției față de politica britanică în Massachusetts și a participat la Congresele Continentale.
- John Hancock (1737–1793) a fost președintele celui de-Al Doilea Congres Continental în momentul adoptării Declarației de Independență și primul semnatar al copiei oficiale pe pergament.
- Richard Henry Lee (1732–1794) a prezentat la 7 iunie 1776 rezoluția prin care propunea ca cele treisprezece colonii să fie declarate state libere și independente.
- Thomas Paine (1737–1809) a publicat în 1776 Common Sense, unul dintre textele prin care independența și forma republicană de guvernare au fost susținute în fața unui public larg.
- John Dickinson (1732–1808) a susținut pentru o perioadă posibilitatea reconcilierii cu Marea Britanie și s-a opus declarării imediate a independenței. A participat însă la elaborarea Articolelor Confederației și a continuat să sprijine cauza americană.
- Horatio Gates (1727–1806) a fost comandantul american la Saratoga, unde armata lui John Burgoyne a capitulat în 1777. În 1780 a fost înfrânt de britanici la Camden.
- Benedict Arnold (1741–1801) s-a remarcat inițial în armata americană la Ticonderoga, Quebec și Saratoga. În 1780 a negociat cu britanicii predarea fortificației West Point și, după descoperirea planului, a trecut de partea lor.
- William Howe (1729–1814) a comandat principalele forțe britanice în campaniile de la Bunker Hill, New York și Philadelphia.
- John Burgoyne (1722–1792) a condus armata britanică venită din Canada în campania din 1777 și a capitulat la Saratoga la 17 octombrie.
- Charles Cornwallis (1738–1805) a participat la campaniile din New York și New Jersey și a condus apoi operațiunile britanice din sud. Armata sa a capitulat la Yorktown în 1781.
- Nathanael Greene (1742–1786) a preluat conducerea principalelor forțe americane din sud în 1780 și a continuat campania împotriva britanicilor după luptele de la Cowpens și Guilford Courthouse.
- Daniel Morgan (1736–1802) a comandat forțele americane care au învins trupele lui Banastre Tarleton la Cowpens, la 17 ianuarie 1781.
- Gilbert du Motier, marchiz de Lafayette (1757–1834), aristocrat și ofițer francez, s-a alăturat Armatei Continentale în 1777 și a participat la mai multe campanii, inclusiv la operațiunile din Virginia din 1781.
- Jean-Baptiste Donatien de Vimeur, conte de Rochambeau (1725–1807), a comandat corpul expediționar francez trimis în America și a colaborat cu Washington în campania de la Yorktown.
- François Joseph Paul de Grasse (1722–1788) a comandat flota franceză care a împiedicat flota britanică să obțină controlul golfului Chesapeake înaintea capitulării de la Yorktown.
- Thayendanegea/Joseph Brant (1743–1807) a fost un conducător mohawk care a sprijinit coroana britanică și a participat la luptele din regiunea New Yorkului și de la frontiera occidentală.
Consecințele Revoluției Americane
Prin Tratatul de la Paris din 1783, Marea Britanie a recunoscut existența Statelor Unite ca stat independent. Noul stat avea un teritoriu care se întindea de la Oceanul Atlantic până la fluviul Mississippi, cu frontiere stabilite prin tratatele epocii.
Autoritatea regelui britanic și a Parlamentului de la Londra asupra celor treisprezece state a încetat, iar principiile reprezentării politice, suveranității populare și drepturilor naturale au devenit elemente centrale ale discursului politic american.
Aplicarea acestor principii a rămas însă limitată. Femeile nu au primit drepturi politice egale, sclavia a continuat, iar populațiile indigene nu au fost integrate ca membri egali în noul sistem politic.
În unele state nordice, perioada revoluționară a fost urmată de măsuri de abolire a sclaviei sau de emancipare graduală. În statele sudice, sclavia a continuat și s-a menținut ca parte esențială a economiei.
Revoluția a avut și efecte internaționale. Franța a cheltuit sume considerabile pentru intervenția împotriva Marii Britanii, ceea ce a agravat dificultățile financiare ale monarhiei franceze.
Experiența politică americană, Declarația de Independență și dezbaterile despre drepturi și suveranitate au circulat în Europa și au fost cunoscute de participanții la dezbaterile politice care au precedat Revoluția Franceză din 1789. Revoluția Franceză a avut însă propriile cauze fiscale, sociale și politice și nu poate fi explicată numai prin influența exemplului american.
Exemplul desprinderii coloniilor britanice a fost cunoscut și de generațiile care au condus mișcările de independență din America Latină la începutul secolului al XIX-lea, în condiții politice și sociale diferite de cele ale coloniilor nord-americane.