Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, la 19 martie 1965, la București, a fost prezentată oficial ca un moment de doliu național. Lider al Partidului Muncitoresc Român și figură centrală a regimului comunist după 1948, Gheorghiu-Dej a condus România într-o perioadă de transformări radicale, marcate de industrializare accelerată și control politic strict.
În orașele industriale, precum Călan, reacțiile la dispariția sa nu pot fi înțelese în afara contextului social și ideologic construit în anii precedenți. Viața cotidiană a fost profund modelată de propaganda de partid și de mecanismele de control ale statului.
Activitatea culturală și educațională era atent supravegheată. Bibliotecile publice au fost epurate de autori considerați ostili regimului, iar în uzina „Victoria” din Călan brigăzile artistice desfășurau frecvent acțiuni cu caracter propagandistic. În instituții și întreprinderi aveau loc adunări festive în care erau prezentate conferințe despre viața și activitatea lui Vladimir Ilici Lenin.
În sala Clubului muncitoresc „11 iunie” din Călan, presa regională consemna participarea numeroasă a muncitorilor: furnaliști, turnători, cocsari, lăcătuși, strungari, ingineri și funcționari la manifestări dedicate aniversării liderului bolșevic. Cu astfel de ocazii, reprezentanți ai partidului, precum Ioachim Moga, prezentau „opera” lui Lenin, iar programul era completat de proiecții de film sau activități culturale. În același spațiu se organizau și așa-numite „procese literare”, precum dezbaterea asupra romanului „Învierea” de Lev Tolstoi, la care participau sute de persoane.
Sub presiunea ideologică, brigăzile artistice de agitație deveneau instrumente de mobilizare și control. În 1959, brigada „Vede tot” prezenta programe cu caracter satiric, în care erau criticate disfuncționalități din producție, dar într-un cadru acceptat de autorități. Versurile și momentele scenice combinau loialitatea față de sistem cu observații limitate asupra realităților din uzină.
Dincolo de aceste forme de mobilizare, regimul s-a caracterizat și prin represiune. La Călan, muncitorul Roman Podaru a fost arestat în 1958, într-un proces instrumentat de Securitatea Deva, și a murit în detenție un an mai târziu, în urma torturilor. În aceeași perioadă au fost arestați și condamnați profesorul și scriitorul Victor Isac, ridicat din sala de clasă, precum și Traian Dorz.
Într-un asemenea climat, reacțiile publice erau dificil de separat de presiunea mediului politic și social. Documentele păstrate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității oferă exemple relevante.
Eustațiu Dan, funcționar la uzina „Victoria” din Călan și fost deținut politic din cauza simpatiilor sale legionare, „și-a manifestat o profundă întristare și părere de rău, considerând că asemenea bărbat de stat e greu de întâlnit”. O astfel de reacție, venită din partea unei persoane anterior persecutate, reflectă complexitatea raportării individuale la regim.
Dincolo de imaginea oficială a unui doliu unanim, realitatea dintr-un oraș muncitoresc precum Călan includea reacții variate, modelate de experiențe personale, de presiunea ideologică și de contextul represiv al epocii.