Internetul s-a format în urma mai multor proiecte de cercetare desfășurate începând cu anii 1960. Primele experimente urmăreau comunicarea între calculatoare aflate în locuri diferite și folosirea în comun a resurselor de calcul. ARPANET a demonstrat că asemenea legături puteau funcționa la scară mai mare, iar dezvoltarea TCP/IP a permis ulterior unor rețele construite separat să comunice între ele.
World Wide Web-ul a apărut mult mai târziu. Internetul exista deja de aproape două decenii când Tim Berners-Lee a propus, în 1989, sistemul de pagini și legături care avea să facă accesul la informațiile online mult mai simplu.
De la comutația de pachete la ARPANET
În anii 1960, mai multe grupuri de cercetare au studiat independent posibilitatea transmiterii informațiilor digitale sub forma unor pachete. În loc ca o legătură să fie rezervată permanent pentru o singură comunicație, datele puteau fi împărțite în unități mai mici, trimise prin rețea și reasamblate la destinație.
Leonard Kleinrock a cercetat la Massachusetts Institute of Technology metode matematice pentru comunicațiile de date. În aceeași perioadă, Paul Baran, de la RAND Corporation, a analizat funcționarea unor sisteme distribuite, iar Donald Davies și colegii săi de la National Physical Laboratory din Marea Britanie au lucrat la o soluție asemănătoare. Termenul „packet”, devenit ulterior uzual, a fost introdus în cercetările britanice.
În Statele Unite, Advanced Research Projects Agency – ARPA, instituție aflată în subordinea Departamentului Apărării – a finanțat construirea unei rețele experimentale prin care centrele universitare și laboratoarele implicate în proiectele agenției să poată folosi calculatoare aflate la distanță.
Lawrence Roberts a coordonat proiectarea ARPANET începând din a doua jumătate a anilor 1960. În 1968, compania Bolt Beranek and Newman a primit contractul pentru realizarea echipamentelor numite Interface Message Processors, care asigurau legătura dintre calculatoarele participante.
Primul asemenea echipament a fost instalat la University of California, Los Angeles, în septembrie 1969. Al doilea nod a fost creat la Stanford Research Institute.
La 29 octombrie 1969, cercetătorii de la UCLA au încercat să trimită către Stanford Research Institute comanda „LOGIN”. Calculatorul de la destinație s-a blocat după primele două caractere, astfel că primul mesaj transmis între cele două sisteme a rămas „LO”. După remedierea problemei, comanda completă a putut fi trimisă.
Până la sfârșitul anului 1969, ARPANET conecta patru centre: UCLA, Stanford Research Institute, University of California din Santa Barbara și University of Utah.
NCP și apariția e-mailului
Conectarea calculatoarelor nu era suficientă. Sistemele aveau nevoie de reguli comune pentru schimbul de informații. Network Working Group a dezvoltat Network Control Protocol, cunoscut prin abrevierea NCP. Prima versiune a fost terminată în decembrie 1970, iar implementarea pe calculatoarele ARPANET a continuat în 1971 și 1972.
Odată cu NCP au început să apară aplicații care puteau folosi efectiv conexiunile dintre calculatoare.
Printre ele s-a aflat poșta electronică. În 1972, Ray Tomlinson, de la Bolt Beranek and Newman, a creat programe pentru trimiterea și citirea mesajelor între calculatoare conectate la ARPANET. Pentru adresare a ales semnul „@”, care separa numele utilizatorului de numele calculatorului pe care se afla contul.
Tot în 1972, Lawrence Roberts a scris un program prin care mesajele puteau fi afișate, citite selectiv, salvate, redirecționate și li se putea răspunde. Poșta electronică a devenit rapid una dintre cele mai utilizate aplicații ale ARPANET.
În octombrie 1972, Robert Kahn a organizat la International Computer Communication Conference o demonstrație publică a ARPANET. Participanții au putut folosi terminale pentru a accesa calculatoare aflate în alte centre, într-o perioadă în care asemenea operațiuni erau încă experimentale.
De ce a fost nevoie de TCP/IP
ARPANET a fost proiectat inițial ca o singură rețea. În anii 1970 au apărut însă și alte sisteme pentru comunicații digitale, inclusiv proiecte care foloseau unde radio sau sateliți. Cercetătorii trebuiau să găsească o metodă prin care calculatoare aflate în rețele diferite să poată comunica fără ca fiecare sistem să fie reconstruit pentru a se adapta celorlalte.
Robert Kahn a început să lucreze la o asemenea soluție și, în 1973, l-a implicat pe Vint Cerf, care participase anterior la dezvoltarea NCP.
Ideea urmărea ca fiecare rețea să poată funcționa independent și, în același timp, să poată trimite date către celelalte. Prima descriere a soluției Cerf–Kahn a circulat în 1973, iar o versiune revizuită a fost publicată în 1974.
La început exista un singur protocol numit TCP. Pe parcursul dezvoltării, funcțiile sale au fost separate. Internet Protocol – IP – a primit rolul de adresare și transmitere a pachetelor către destinație, în timp ce Transmission Control Protocol – TCP – s-a ocupat, printre altele, de controlul fluxului și retransmiterea informațiilor pierdute.
Pentru aplicațiile care nu aveau nevoie de toate mecanismele TCP a apărut și UDP – User Datagram Protocol.
TCP/IP a făcut posibilă comunicarea între sisteme diferite fără ca toate să folosească aceleași tehnologii interne. Tocmai posibilitatea de a uni mai multe rețele explică folosirea termenului „internet”, provenit din ideea de „internetworking”.
1 ianuarie 1983 și trecerea ARPANET la TCP/IP
La 1 ianuarie 1983, calculatoarele conectate la ARPANET au trecut de la NCP la TCP/IP. Schimbarea a fost pregătită în anii anteriori și a impus adoptarea noilor protocoale de către sistemele participante. Internet Society consemnează data drept momentul în care TCP/IP a devenit noul standard folosit de ARPANET.
În aceeași perioadă, componenta destinată comunicațiilor militare a fost separată sub numele MILNET, în timp ce ARPANET a continuat să deservească în principal activitatea de cercetare.
Extinderea conexiunilor a creat și o problemă practică. Identificarea calculatoarelor prin liste administrate central devenea tot mai dificilă pe măsură ce numărul sistemelor creștea.
Paul Mockapetris a propus Domain Name System – DNS. În noiembrie 1983 au fost publicate RFC 882 și RFC 883, care descriau principiile sistemului și modul său de funcționare. DNS permitea asocierea numelor cu diferite informații despre resurse, inclusiv adresele calculatoarelor și datele necesare serviciilor de poștă electronică.
Nu era încă vorba despre nume de „site-uri” în sensul folosit astăzi. World Wide Web-ul nu exista. DNS a fost creat pentru calculatoarele și serviciile care funcționau deja prin internet.
NSFNET și extinderea din mediul academic
În anii 1980, utilizarea TCP/IP s-a extins în universități și centre de cercetare. Un rol deosebit l-a avut National Science Foundation din Statele Unite.
În 1986, NSF a lansat NSFNET pentru a permite cercetătorilor să acceseze centrele de supercalcul finanțate de instituție. Sistemul a crescut într-un ritm rapid: aproximativ 2.000 de calculatoare erau conectate în 1986, iar în 1993 numărul depășea două milioane. NSFNET a ajuns astfel principala cale de comunicație pentru o mare parte a mediului universitar american.
ARPANET și NSFNET au funcționat în paralel o perioadă. ARPANET a fost oprit la începutul anilor 1990, după ce rolul său putea fi preluat de noile rețele academice și de alte conexiuni bazate pe TCP/IP.
La începutul anilor 1990 au început să se dezvolte și serviciile comerciale de acces. NSFNET și-a încheiat activitatea ca principală rețea academică în 1995, când operatorii comerciali puteau prelua traficul care trecuse anterior prin sistemul finanțat de National Science Foundation.
World Wide Web nu este același lucru cu internetul
Internetul exista înainte de apariția site-urilor web. Calculatoarele puteau trimite e-mailuri, transfera fișiere și accesa alte sisteme de la distanță, dar găsirea și consultarea informațiilor presupuneau folosirea unor programe și comenzi diferite.
În 1989, Tim Berners-Lee, cercetător la CERN, a propus un sistem prin care documentele să poată fi legate între ele și accesate indiferent de calculatorul pe care erau stocate. Proiectul a răspuns unei probleme întâlnite la CERN: cercetătorii lucrau în instituții și țări diferite și foloseau calculatoare și programe care nu ofereau o metodă comună și simplă de consultare a informațiilor.
În 1990, Berners-Lee a dezvoltat primul server web și primul browser, numit WorldWideWeb și redenumit ulterior Nexus. Tot atunci au prins formă componentele care aveau să definească web-ul: HTML pentru organizarea documentelor, HTTP pentru transmiterea lor și URL-urile pentru identificarea resurselor.
Primul site web din lume a fost găzduit pe calculatorul NeXT folosit de Berners-Lee la CERN și oferea informații chiar despre proiectul World Wide Web.
La 30 aprilie 1993, CERN a pus software-ul World Wide Web în domeniul public. Mai târziu, CERN a publicat și o versiune cu licență deschisă, astfel încât dezvoltatorii să poată utiliza și extinde tehnologia fără plata unor redevențe.
În același an, NCSA Mosaic a contribuit la răspândirea navigării grafice pe web. Browserul permitea prezentarea textului și imaginilor într-o interfață mai ușor de folosit decât instrumentele anterioare. Au urmat Netscape Navigator și, mai târziu, Internet Explorer, într-o perioadă în care numărul paginilor web a crescut rapid.
Creșterea web-ului a dus și la apariția unor noi metode de găsire a informațiilor. Directoarele web și primele motoare de căutare au încercat să organizeze numărul tot mai mare de pagini, iar în 1998 a apărut Google.
În paralel s-au extins accesul comercial, comerțul electronic și publicațiile online. Conexiunile prin modem au fost urmate de accesul în bandă largă, Wi-Fi și internetul mobil. Calculatoarele personale au încetat treptat să mai fie singurele dispozitive prin care oamenii se conectau, odată cu răspândirea telefoanelor inteligente și a tabletelor.