La 11 iunie 1948, Marea Adunare Națională a adoptat Legea nr. 119 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi. Prin această măsură, regimul comunist a preluat cea mai mare parte a industriei și a înlăturat proprietarii privați de la conducerea întreprinderilor.
Naționalizarea a schimbat radical economia României. Fabricile, minele, băncile, societățile de asigurări și numeroase firme de transport au intrat sub controlul statului, care a început să stabilească producția, investițiile, prețurile și repartizarea resurselor.
Contextul politic
Măsura a fost adoptată la mai puțin de șase luni după abdicarea forțată a regelui Mihai I și proclamarea Republicii Populare Române, la 30 decembrie 1947. În februarie 1948, Partidul Comunist Român și Partidul Social-Democrat au fuzionat, formând Partidul Muncitoresc Român, care domina deja viața politică.
Noua Constituție, promulgată la 13 aprilie 1948, a creat cadrul juridic pentru extinderea proprietății statului. Constituția prevedea că mijloacele de producție puteau deveni proprietatea statului atunci când „interesul general” o cerea.
Pregătirea operațiunii s-a desfășurat în secret. Autoritățile au strâns informații despre întreprinderi și au pregătit persoane care urmau să preia conducerea acestora. Proprietarii nu au fost anunțați înainte de adoptarea legii, pentru a nu putea opri producția, ascunde bunuri sau retrage capital.
Ce prevedea Legea nr. 119
Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 133 bis din 11 iunie 1948. Primul său articol stabilea naționalizarea bogățiilor subsolului care nu se aflau deja în proprietatea statului, precum și a unor întreprinderi individuale, societăți și asociații particulare.
Documentul acoperea numeroase domenii ale economiei:
- industria siderurgică și metalurgică;
- minele și exploatările petroliere;
- producerea și distribuirea energiei electrice;
- industria chimică;
- fabricile de ciment și materiale de construcții;
- industria lemnului, hârtiei și textilelor;
- morile, fabricile de ulei, zahăr și bere;
- băncile și societățile de asigurări;
- transporturile și telecomunicațiile.
Unele întreprinderi erau nominalizate în anexele legii, iar altele intrau sub incidența sa în funcție de domeniul de activitate, capacitatea de producție sau numărul angajaților.
Legea prevedea acordarea unor despăgubiri, însă introducea și numeroase excluderi. Nu primeau despăgubiri proprietarii considerați plecați clandestin din țară, cei acuzați că nu și-au administrat întreprinderile sau persoanele condamnate pentru anumite infracțiuni economice. În practică, foștii proprietari nu au beneficiat de o compensare reală pentru bunurile preluate.
Preluarea întreprinderilor
Aplicarea legii a început chiar în ziua adoptării. Echipe desemnate de autorități s-au prezentat la sediile întreprinderilor și au preluat registrele, conturile, numerarul, instalațiile și celelalte bunuri. Vechilor conduceri li s-a cerut să predea imediat administrarea.
Operațiunea s-a desfășurat după instrucțiuni stabilite în prealabil. În numeroase cazuri, noii directori proveneau din rândul membrilor de partid, al activiștilor sindicali sau al muncitorilor considerați loiali regimului. Pregătirea profesională a celor numiți nu a reprezentat întotdeauna criteriul principal.
Anexele legii cuprindeau aproximativ 1.060 de întreprinderi nominalizate. Numărul unităților economice care au ajuns însă în proprietatea statului a fost mult mai mare, deoarece legea se aplica și unor categorii definite prin criterii generale. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc indică un total de 8.894 de întreprinderi trecute în proprietatea statului.
Autoritățile au prezentat naționalizarea drept o măsură prin care fabricile și băncile deveneau „bunuri ale întregului popor”. Presa controlată de partid descria vechii proprietari drept „exploatatori” și susținea că muncitorii deveneau stăpânii întreprinderilor.
În realitate, salariații nu au primit dreptul de proprietate și nici controlul direct asupra unităților economice. Întreprinderile au fost conduse de aparatul de stat, după directivele Partidului Muncitoresc Român. Directorii erau numiți de autorități, iar deciziile economice au fost subordonate obiectivelor politice ale regimului.
Extinderea naționalizării
Legea din 11 iunie 1948 a reprezentat începutul unui proces mai larg. În noiembrie 1948 au fost naționalizate instituții sanitare particulare și unități ale industriei cinematografice. În anii următori, măsurile au cuprins farmacii, întreprinderi mai mici, ateliere, hoteluri și alte activități economice.
Prin Decretul nr. 92 din 19 aprilie 1950, statul a preluat și numeroase imobile particulare. Au fost vizate clădirile foștilor industriași, bancheri și mari comercianți, precum și casele folosite pentru obținerea veniturilor din chirii.
Naționalizarea industriei a fost urmată de reorganizarea economiei după modelul sovietic. La 29 iunie 1948 a fost creată Comisia de Stat a Planificării, iar din 1949 au fost introduse planurile economice anuale. În același an a început colectivizarea agriculturii, prin care regimul a urmărit să restrângă și proprietatea privată asupra pământului.
Foștii proprietari și administratorii întreprinderilor au pierdut nu numai firmele, ci, în multe cazuri, și locuințele sau alte bunuri. Unii au fost evacuați, concediați, anchetați ori arestați. Originea socială a devenit un criteriu folosit la angajare, la admiterea în școli și facultăți sau la stabilirea domiciliului.
Din punct de vedere economic, legea din 11 iunie 1948 a înlocuit proprietatea privată și concurența cu administrarea centralizată. Statul a decis ce se produce, în ce cantitate și unde sunt repartizate materiile prime și investițiile. Industria a fost orientată ulterior spre dezvoltarea accelerată a ramurilor grele, potrivit modelului aplicat în Uniunea Sovietică.