La 1 august 1977, minerii de la Lupeni au refuzat să intre în schimb. Protestul a pornit pe fondul nemulțumirilor legate de programul de lucru, pensii, salarii și condițiile din exploatările Văii Jiului. Noua lege a pensiilor, adoptată cu o lună înainte, a provocat o reacție puternică printre cei care lucrau în subteran.
Vestea s-a răspândit repede. La Lupeni au venit mineri și din alte exploatări, iar în următoarele zile numărul participanților a crescut la câteva zeci de mii. Potrivit Raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, aproximativ 35.000 de mineri au participat la grevă.
Autoritățile au trimis mai întâi la Lupeni o delegație de partid și de stat. Minerii au refuzat însă să reia lucrul și au cerut să discute direct cu Nicolae Ceaușescu. La 3 august, Nicolae Ceaușescu a venit în Valea Jiului.
Cauzele protestului
Munca în minele Văii Jiului se desfășura în condiții dificile. Exploatările aveau deficit de personal, mecanizarea întârzia, iar presiunea pentru realizarea planurilor de producție era ridicată. Minerii lucrau frecvent și în zilele de repaus, mai ales atunci când producția rămânea sub nivelul stabilit de conducerea economică.
Documentele de partid întocmite după grevă recunosc o parte dintre probleme. În primele șapte luni din 1977, proporția producției realizate în zilele de repaus a crescut considerabil față de anii anteriori.
Nemulțumirea s-a amplificat după adoptarea Legii nr. 3 din 30 iunie 1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială. Minerii considerau că noile prevederi le înrăutățesc condițiile de pensionare, mai ales în cazul celor care lucrau de mulți ani în subteran. Probleme existau și în privința pensiilor de invaliditate.
La acestea se adăugau aprovizionarea deficitară, serviciile medicale, lipsa locuințelor și conflictele cu unele conduceri ale exploatărilor sau cu responsabilii de partid.
Protestul a început la Mina Lupeni. Minerii au refuzat să intre în subteran și au rămas în incinta exploatării. Pe măsură ce vestea a ajuns la celelalte mine, tot mai mulți muncitori s-au deplasat spre Lupeni.
Din rândul participanților s-au remarcat câțiva oameni care au început să vorbească în numele greviștilor. Constantin Dobre a devenit figura cea mai cunoscută a protestului și cel care avea să prezinte revendicările în fața lui Nicolae Ceaușescu.
Sursele nu descriu în același fel organizarea grevei. Unele vorbesc despre existența unui comitet, în timp ce alte mărturii sugerează o conducere formată pe parcurs, fără o organizare formală de la început.
În timpul protestului a fost invocată și greva minerilor de la Lupeni din 1929. Regimul comunist a folosit acel episod timp de decenii în propria propagandă. În 1977, minerii au scandat „Lupeni ’29”, raportând situația lor la un eveniment pe care partidul însuși îl prezenta drept simbol al luptei muncitorești.
Revendicările minerilor
Sursele diferă asupra numărului exact al revendicărilor. Raportul Comisiei Prezidențiale menționează 17 puncte, iar alte reconstituiri prezintă liste mai ample. Cererile s-au formulat și modificat pe parcursul protestului, ceea ce explică în parte aceste diferențe.
Minerii cereau în primul rând revenirea la programul de șase ore și condiții mai favorabile de pensionare. Ei contestau și modificările care îi afectau pe pensionarii de invaliditate.
O altă problemă era modul în care se stabileau planurile de producție. Minerii reclamau faptul că normele rămâneau ridicate chiar și atunci când exploatările nu aveau suficient personal. Nerealizarea lor putea afecta salariile.
Revendicările priveau și viața din Valea Jiului. Minerii cereau o aprovizionare mai bună, servicii medicale corespunzătoare, locuri de muncă pentru femei și reducerea numărului de angajați administrativi.
Au cerut, de asemenea, ca situația să fie prezentată la radio și televiziune și ca participanții la grevă să nu fie sancționați după reluarea lucrului.
Conducerea PCR a trimis la Lupeni mai mulți oficiali, între care Ilie Verdeț, prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, Gheorghe Pană, ministrul Muncii, și Constantin Băbălău, ministrul Minelor.
Discuțiile nu au rezolvat situația. Minerii au cerut în continuare prezența lui Nicolae Ceaușescu.
Relatările despre ceea ce s-a întâmplat cu delegația sunt diferite. Unele surse susțin că oficialii nu au putut pleca până când venirea lui Ceaușescu nu a fost confirmată. Ilie Verdeț a respins ulterior afirmația că ar fi fost sechestrat.
În orice caz, negocierea purtată de delegație nu a convins minerii să se întoarcă la lucru.
Nicolae Ceaușescu la Lupeni
Nicolae Ceaușescu a ajuns la Lupeni la 3 august 1977. A găsit o mulțime de mineri care așteptau un răspuns la revendicările formulate în zilele precedente.
Constantin Dobre a vorbit în numele greviștilor și a prezentat cererile. Discuția s-a tensionat atunci când Ceaușescu a încercat să respingă sau să amâne unele dintre cereri. Sursele consemnează huiduieli și fluierături.
Pentru conducerea comunistă, asemenea reacții erau greu de admis public. Propaganda prezenta muncitorimea drept baza socială a regimului și relația dintre partid și muncitori drept una lipsită de conflicte.
Ceaușescu a acceptat în cele din urmă o parte dintre cereri și a promis că participanții nu vor fi pedepsiți. După întâlnire, minerii au început să reia lucrul.
În zilele următoare, autoritățile au aplicat unele dintre măsurile promise. Programul de șase ore a fost reintrodus, iar conducerea de partid a dispus măsuri privind aprovizionarea și asistența medicală din Valea Jiului.
Au existat și unele modificări salariale și sociale.
Regimul nu a recunoscut însă public existența grevei. Vizita lui Ceaușescu a fost prezentată drept o deplasare de lucru, iar în documentele de partid protestul apare sub formule precum „dezorganizarea producției”, „manifestări de indisciplină” sau probleme de organizare.
Conducerea centrală a pus o parte din răspundere pe seama cadrelor de partid și a conducerilor miniere din zonă, deși mai multe revendicări vizau direct deciziile adoptate la București.
Represiunea
După reluarea activității, Securitatea și Miliția au început identificarea minerilor considerați activi în timpul protestului.
Au urmat anchete, sancțiuni profesionale, retrogradări și transferuri. Unii mineri au fost obligați să părăsească Valea Jiului și să lucreze în alte exploatări.
Mai mulți participanți au fost trimiși în judecată. Autoritățile nu i-au acuzat oficial pentru organizarea sau participarea la grevă, ci au folosit infracțiuni de drept comun, între care tulburarea liniștii publice, vătămarea corporală și instigarea publică.
În septembrie 1977, Judecătoria Petroșani a condamnat mai mulți participanți la protest. Printre ei s-au aflat Petru Daradics, Ioan Toderașcu, Alexandru Dabelea, Ioja Sortan și Vasile Căilă. Alte dosare au vizat și alți mineri implicați în evenimente.
Pentru unii dintre cei condamnați, pedeapsa a fost executată prin muncă în alte unități de stat.
Securitatea a intensificat în același timp supravegherea Văii Jiului. Minerii considerați activi în august 1977 au rămas în atenția organelor de urmărire, iar Constantin Dobre a fost mutat la Craiova și supravegheat în continuare.
Greva a început din revendicări legate de muncă și de condițiile de viață, nu dintr-un program politic împotriva regimului. Situația s-a schimbat însă prin refuzul minerilor de a accepta răspunsurile oficialilor trimiși de la București și prin confruntarea directă cu Nicolae Ceaușescu. Timp de trei zile, conducerea comunistă a fost obligată să negocieze cu muncitori care au oprit producția și refuzau să revină în subteran fără răspunsuri concrete.