Comunismul modern s-a format în secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea societății industriale, extinderea muncii salariate și apariția unor curente socialiste care contestau ordinea economică și socială existentă. Karl Marx și Friedrich Engels au oferit una dintre cele mai influente interpretări ale capitalismului, pornind de la raporturile dintre clase, proprietatea asupra mijloacelor de producție și munca salariată. „Manifestul Partidului Comunist”, publicat în 1848, a avut și un caracter politic explicit, nu doar teoretic: Marx și Engels vorbeau despre organizarea proletariatului ca forță politică și despre cucerirea puterii de către clasa muncitoare.
Marxismul nu a rămas o doctrină unitară. După moartea lui Marx, partidele și mișcările care s-au revendicat de la ideile sale au dezvoltat interpretări diferite, iar transformarea marxismului într-o ideologie oficială de stat s-a produs abia după Revoluția Rusă. Modelul sovietic creat în secolul al XX-lea nu poate fi identificat fără diferențiere cu întreaga gândire a lui Marx și Engels, după cum nici toate curentele marxiste ulterioare nu au acceptat modelul politic sovietic.
Marx, Engels și proiectul comunist
În analiza lui Marx, societatea capitalistă era dominată de raportul dintre burghezie, care controla capitalul și mijloacele de producție, și proletariat, dependent de vânzarea forței de muncă. Marx a considerat conflictul dintre clase un element central al evoluției societății și a analizat capitalismul prin raporturile dintre muncă, proprietate și acumularea capitalului. Primul volum din „Capitalul”, publicat în 1867, a dezvoltat pe larg critica modului de producție capitalist și teoria exploatării muncii salariate.
Problema proprietății apare frecvent simplificată în prezentările comunismului. „Manifestul Partidului Comunist” preciza însă că obiectivul comuniștilor nu era eliminarea proprietății în orice formă, ci înlăturarea proprietății burgheze asupra capitalului, care permitea, în interpretarea lui Marx și Engels, folosirea muncii altora pentru acumularea de avere. Textul făcea distincție între proprietatea personală și proprietatea asupra mijloacelor de producție și prevedea centralizarea treptată a unor resurse economice în mâinile statului aflat sub controlul proletariatului.
Marx a legat trecerea de la capitalism la comunism de o perioadă politică intermediară. În „Critica Programului de la Gotha”, redactată în 1875, a folosit expresia „dictatura revoluționară a proletariatului” pentru etapa de tranziție dintre societatea capitalistă și cea comunistă. Conceptul nu oferea însă un model administrativ detaliat comparabil cu sistemul de partid și instituțiile care au apărut mai târziu în Rusia sovietică.
În viziunea lui Marx, societatea comunistă presupunea dispariția treptată a diferențelor de clasă. „Manifestul” prevedea că, odată cu dispariția antagonismelor dintre clase, puterea politică își va pierde caracterul de instrument al dominației unei clase asupra alteia. Ideea unei societăți fără clase a rămas una dintre componentele centrale ale doctrinei marxiste, chiar dacă regimurile care s-au revendicat ulterior de la Marx au dezvoltat instituții politice foarte diferite de perspectiva unei dispariții treptate a statului.
Lenin, Revoluția Rusă și formarea modelului sovietic
Vladimir Lenin a adaptat marxismul la condițiile Imperiului Rus, unde muncitorii industriali reprezentau o parte mai redusă a populației decât în statele industrializate ale Europei Occidentale. În „Ce-i de făcut?”, publicată în 1902, Lenin a susținut necesitatea unei organizații stabile de revoluționari profesioniști, capabile să asigure continuitatea și conducerea mișcării revoluționare. Ideea partidului disciplinat, aflat în fruntea proletariatului, a devenit una dintre caracteristicile leninismului.
În „Statul și revoluția”, scrisă în 1917, Lenin a reluat conceptul marxist al dictaturii proletariatului și l-a legat de distrugerea vechiului aparat de stat și de instaurarea unei puteri revoluționare. Lenin considera partidul revoluționar avangarda capabilă să conducă muncitorii și celelalte categorii exploatate spre socialism.
Bolșevicii au preluat puterea la Petrograd în noiembrie 1917, după calendarul gregorian. În lunile următoare, pluralismul politic s-a restrâns rapid. Adunarea Constituantă, aleasă prin vot la sfârșitul anului 1917 și în care bolșevicii nu au obținut majoritatea, a fost dizolvată în ianuarie 1918. În decembrie 1917 a fost creată CEKA, poliția politică a noului regim, care a primit în timpul războiului civil atribuții tot mai largi împotriva adversarilor bolșevicilor.
Noțiunea de „marxism-leninism” s-a cristalizat ulterior ca doctrină oficială sovietică. Nu a fost un sistem formulat integral de Lenin sub această denumire. Sinteza dintre textele lui Marx, Engels și Lenin s-a consolidat treptat, iar în perioada stalinistă marxism-leninismul a devenit cadrul ideologic obligatoriu al vieții politice, educației și culturii sovietice.
După moartea lui Lenin în 1924, Iosif Stalin și-a consolidat treptat controlul asupra Partidului Comunist și asupra statului. La sfârșitul anilor 1920, conducerea sovietică a început industrializarea accelerată și colectivizarea forțată a agriculturii. Primul plan cincinal, adoptat în 1928, a acordat prioritate industriei grele, în timp ce colectivizarea a urmărit transformarea agriculturii bazate pe gospodării individuale într-un sistem dominat de ferme colective și de stat. Procesul a fost însoțit de deportări, represiune împotriva țăranilor care s-au opus politicii și perturbări severe ale producției agricole.
Represiunea a atins o amploare deosebită în timpul Marii Terori. Procesele politice împotriva unor foști lideri bolșevici au început în 1936, iar valul principal de arestări și execuții s-a concentrat în anii 1937–1938. NKVD a urmărit membri ai partidului, militari, funcționari, intelectuali și numeroase alte categorii considerate ostile sau suspecte.
În paralel s-a extins sistemul Gulag, rețeaua sovietică de lagăre de muncă. Lagărele au existat încă din primii ani ai regimului bolșevic, dar numărul deținuților și rolul economic al muncii forțate au crescut puternic în perioada lui Stalin. Deținuții au fost folosiți în construcția canalelor, căilor ferate, hidrocentralelor și în exploatările miniere și forestiere, alături de persoane condamnate pentru infracțiuni comune fiind închiși opozanți politici și persoane condamnate pentru motive religioase sau politice.
Instalarea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est
Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a creat condițiile pentru extinderea influenței sovietice în Europa Centrală și de Est. Prezența Armatei Roșii și poziția militară dobândită de Uniunea Sovietică au avut un rol esențial în transformările politice din regiune, dar procesul nu s-a desfășurat identic în fiecare țară.
Conferința de la Ialta din februarie 1945 nu a adoptat un tratat prin care Europa a fost împărțită oficial în zone de dominație sovietică și occidentală. „Declarația privind Europa eliberată”, convenită de Statele Unite, Regatul Unit și Uniunea Sovietică, prevedea formarea unor autorități reprezentative și organizarea unor alegeri libere în statele eliberate de ocupația Axei. Evoluția politică din teritoriile aflate sub control militar sovietic a intrat însă rapid în contradicție cu principiile declarate la Ialta.
În România, sovieticii au exercitat presiuni directe în timpul crizei guvernamentale din februarie–martie 1945. Regele Mihai l-a numit pe Petru Groza în fruntea guvernului la 6 martie, după intervențiile reprezentanților sovietici Andrei Vîșinski și Rodion Malinovski. Ministerul de Interne i-a revenit comunistului Teohari Georgescu, iar Ministerul Justiției lui Lucrețiu Pătrășcanu.
Alegerile din 19 noiembrie 1946 au reprezentat o nouă etapă a schimbării raportului de putere. Rapoartele diplomatice americane din România au consemnat intimidarea opoziției, nereguli în întocmirea listelor electorale și falsificarea rezultatelor. Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, publicat de IICCMER, prezintă documente interne ale PCR care confirmă amploarea fraudei electorale.
În Cehoslovacia, traseul a fost diferit. Partidul Comunist dispunea de o bază electorală considerabilă și participa la guvernare. Criza din februarie 1948 a început după demisia a doisprezece miniștri necomuniști, pe fondul conflictului privind controlul poliției. Comuniștii și aliații lor au ocupat poziții-cheie, au organizat demonstrații și comitete de acțiune, iar la 25 februarie președintele Edvard Beneš a acceptat noul cabinet condus de Klement Gottwald, dominat de comuniști.
Iugoslavia nu s-a încadrat în modelul statelor unde prezența sovietică a fost decisivă pentru preluarea puterii. Partizanii conduși de Josip Broz Tito și-au construit propria forță militară în timpul războiului, iar sovieticii nu au menținut trupe de ocupație în țară. Conflictul dintre conducerea iugoslavă și Stalin a devenit public în 1948, când partidul lui Tito a refuzat să accepte controlul politic cerut de Moscova. Iugoslavia a rămas comunistă, dar a urmat ulterior o cale independentă față de blocul sovietic.
Partidul-stat, economia planificată și controlul societății
Regimurile comuniste europene au dezvoltat sisteme politice în care partidul comunist a ocupat poziția dominantă, iar competiția liberă pentru putere a dispărut. Parlamentele, administrația, justiția și organizațiile de masă au funcționat în limitele stabilite de conducerea partidului. Marxism-leninismul a devenit doctrina oficială, iar presa, editurile, școala și instituțiile culturale au fost supuse controlului politic și cenzurii în grade diferite de la o perioadă și de la o țară la alta.
În economie, modelul sovietic s-a bazat pe proprietatea de stat asupra principalelor întreprinderi și pe stabilirea prin planuri centrale a priorităților de producție și investiții. Industria grea a primit o atenție deosebită în primele faze ale industrializării socialiste, în timp ce agricultura a trecut prin diferite forme de colectivizare în majoritatea statelor aflate sub influența Moscovei. Ritmul, amploarea și rezultatele politicilor economice au variat considerabil între Uniunea Sovietică, România, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, RDG și Iugoslavia, ceea ce nu permite tratarea economiilor comuniste europene ca experiențe identice. Modelul sovietic de industrializare și planificare a pornit de la politica adoptată sub Stalin la sfârșitul anilor 1920.
Poliția politică a avut un rol central în apărarea monopolului partidului asupra puterii. În România, Direcția Generală a Securității Poporului a fost înființată prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Instituția cunoscută ulterior sub numele generic de Securitate a urmărit opoziția politică, organizațiile clandestine, cultele religioase și alte categorii considerate ostile regimului.
În Republica Democrată Germană, Ministerul pentru Securitatea Statului – Stasi – a dezvoltat una dintre cele mai extinse rețele de supraveghere din blocul estic. Bundesarchiv indică pentru anul 1989 aproximativ 91.000 de angajați permanenți și aproximativ 189.000 de colaboratori neoficiali, ceea ce însemna aproximativ un colaborator neoficial la 90 de locuitori ai RDG.
Controlul politic nu a eliminat însă formele de opoziție. În Cehoslovacia, Carta 77 a apărut în ianuarie 1977 ca inițiativă civică prin care semnatarii cereau respectarea drepturilor prevăzute de legislația cehoslovacă și de acordurile internaționale asumate de stat. Autoritățile au răspuns prin supraveghere, intimidări, arestări și procese împotriva unor participanți.
În Polonia, grevele din vara anului 1980 au dus la Acordul de la Gdańsk și la recunoașterea sindicatului independent Solidaritatea. Mișcarea condusă de Lech Wałęsa a depășit rapid cadrul sindical și a reunit grupuri sociale și politice diferite. Legea marțială instituită în decembrie 1981 a împins Solidaritatea în clandestinitate, iar organizația a revenit în legalitate în 1989, în contextul negocierilor dintre opoziție și conducerea comunistă.