La începutul secolului al XX-lea, Imperiul Rus era una dintre marile puteri ale Europei, dar cea mai mare parte a populației trăia în mediul rural, iar agricultura continua să ocupe un loc dominant în economie. Desființarea iobăgiei în 1861 a eliberat milioane de țărani din dependența personală față de proprietarii de pământ, fără să rezolve însă problema accesului la pământ și diferențele sociale din lumea rurală. Cambridge History of Russia descrie Rusia imperială drept o societate cu o populație covârșitor țărănească și o economie în mare parte agricolă.
Nicolae al II-lea, devenit țar în 1894, a apărat principiul autocrației și a respins mult timp ideea unei monarhii parlamentare. Revoluția din 1905 l-a obligat să accepte existența unei adunări reprezentative, Duma de Stat, și unele drepturi politice. Reformele nu au transformat însă Rusia într-un regim parlamentar. Legile fundamentale din 1906 au păstrat prerogative largi pentru împărat, inclusiv numirea miniștrilor, influența asupra legislației și dreptul de a dizolva Duma.
Primul Război Mondial a accentuat dificultățile economice și politice. Rusia a mobilizat milioane de oameni, iar armata a suferit pierderi foarte mari. Războiul a afectat transporturile, aprovizionarea orașelor și producția, în timp ce prețurile au crescut. La Petrograd, lipsa făinii și a combustibilului a provocat în iarna 1916–1917 dificultăți tot mai mari în aprovizionarea cu pâine. Problemele nu proveneau numai din lipsa alimentelor, ci și din transport, distribuție și administrarea economiei în condiții de război.
Nicolae al II-lea și-a asumat în 1915 comanda supremă a armatei, ceea ce a apropiat imaginea monarhiei de evoluția războiului. În capitală, încrederea în conducerea imperială a scăzut și pe fondul scandalurilor legate de Grigori Rasputin și de influența care îi era atribuită asupra împărătesei Alexandra. Nemulțumirea s-a extins și în rândul elitelor politice, iar opoziția din Duma a cerut insistent schimbarea modului de guvernare.
Revoluția din Februarie și abdicarea lui Nicolae al II-lea
Criza a izbucnit la Petrograd în februarie 1917, după calendarul iulian folosit atunci în Rusia. La 23 februarie/8 martie, mii de muncitoare din industria textilă și femei care așteptau la cozile pentru pâine au ieșit în stradă. Protestele au coincis cu Ziua Internațională a Femeii și s-au extins rapid spre cartierele muncitorești. În ziua următoare, peste 200.000 de muncitori se aflau în grevă.
Revendicările economice s-au amestecat repede cu cele politice. Manifestanții cereau pâine, încetarea războiului și înlăturarea regimului țarist. Autoritățile au încercat să restabilească ordinea cu ajutorul garnizoanei Petrogradului. La 26 februarie/11 martie, unele unități au tras asupra mulțimii, dar în ziua următoare soldații regimentului Volînski s-au revoltat, iar alte unități li s-au alăturat. Până în seara zilei de 27 februarie/12 martie, zeci de mii de militari din garnizoană au trecut de partea revoltei.
Pierderea controlului asupra garnizoanei a făcut imposibilă restabilirea autorității imperiale în capitală. Membrii Dumei au format un comitet provizoriu, în timp ce reprezentanții muncitorilor și soldaților au constituit Sovietul din Petrograd. Cele două organisme au apărut aproape simultan și au devenit centrele politice ale Rusiei după prăbușirea administrației țariste.
Nicolae al II-lea a abdicat la 2/15 martie 1917. A renunțat la tron și în numele fiului său, țareviciul Alexei, în favoarea fratelui său, Marele Duce Mihail. Mihail a refuzat să preia Coroana fără aprobarea unei viitoare Adunări Constituante. Dinastia Romanov, aflată la conducerea Rusiei din 1613, și-a încheiat astfel domnia.
După abdicare a fost format Guvernul Provizoriu, condus inițial de prințul Gheorghi Lvov. Noul cabinet a anunțat libertăți politice și pregătirea alegerilor pentru o Adunare Constituantă, dar a decis să mențină Rusia în război alături de Antantă. Continuarea conflictului a devenit una dintre principalele surse de nemulțumire față de guvern.
Dubla putere și ascensiunea bolșevicilor
În lunile care au urmat, autoritatea politică a fost împărțită în practică între Guvernul Provizoriu și Sovietul din Petrograd. Guvernul deținea instituțiile oficiale ale statului, în timp ce Sovietul exercita o influență considerabilă asupra muncitorilor și, mai ales, asupra soldaților din capitală. Formula a intrat în istorie sub numele de „dubla putere”.
În aprilie 1917, Vladimir Lenin s-a întors din exil. Grupul din care făcea parte a traversat Germania după negocieri care au permis emigranților ruși să călătorească într-un vagon cu regim special. Autoritățile germane au acceptat trecerea grupului, sperând că întoarcerea revoluționarilor ostili continuării războiului va accentua instabilitatea Rusiei. Lenin a ajuns la Petrograd la 3/16 aprilie.
În „Tezele din aprilie”, Lenin a respins sprijinirea Guvernului Provizoriu și a cerut transferul puterii către soviete. Bolșevicii au legat mesajul politic de revendicări care aveau o rezonanță directă într-o societate afectată de război: pace, redistribuirea pământului și schimbarea raporturilor de putere. În primele luni ale revoluției, bolșevicii nu dominau sovietele; socialiștii-revoluționari și menșevicii aveau inițial o influență mai mare.
Situația s-a schimbat în cursul verii. Ofensiva militară lansată de Rusia în iunie 1917 a eșuat, iar disciplina armatei a continuat să se degradeze. În iulie, demonstrațiile armate din Petrograd împotriva Guvernului Provizoriu au fost înfrânte, mai mulți lideri bolșevici au fost arestați, iar Lenin s-a refugiat în Finlanda.
O nouă criză a izbucnit în august, când comandantul armatei, generalul Lavr Kornilov, a trimis trupe spre Petrograd în împrejurări care au provocat temerea unei intervenții militare împotriva revoluției. Aleksandr Kerenski, ajuns între timp în fruntea Guvernului Provizoriu, a cerut sprijin pentru apărarea capitalei. Bolșevicii au participat la mobilizarea muncitorilor și soldaților împotriva trupelor lui Kornilov, iar criza le-a oferit posibilitatea de a-și reface poziția politică.
În septembrie, bolșevicii au obținut majorități în sovietele din Petrograd și Moscova. Creșterea influenței lor s-a produs pe fondul continuării războiului, deteriorării economiei și incapacității Guvernului Provizoriu de a rezolva problema pământului înaintea convocării Adunării Constituante.
Revoluția din Octombrie și începuturile regimului bolșevic
În octombrie, Lenin a cerut conducerii bolșevice să pregătească preluarea puterii. Sovietul din Petrograd a format Comitetul Militar Revoluționar, care și-a extins influența asupra garnizoanei capitalei. Troțki, președinte al Sovietului din Petrograd, a avut un rol politic central, iar operațiunile propriu-zise au fost conduse prin Comitetul Militar Revoluționar.
În noaptea de 24 spre 25 octombrie/6 spre 7 noiembrie 1917, detașamente ale Gărzii Roșii, soldați și marinari care susțineau Sovietul au ocupat poduri, gări, centrale telefonice și alte puncte din Petrograd. Preluarea instituțiilor s-a desfășurat în cea mai mare parte cu o rezistență redusă. Palatul de Iarnă, unde se afla o parte a Guvernului Provizoriu, a rămas ultimul punct de rezistență important. Miniștrii prezenți în palat au fost arestați în primele ore ale zilei următoare, iar Kerenski a părăsit Petrogradul pentru a încerca să aducă trupe loiale guvernului.
Al Doilea Congres al Sovietelor s-a întrunit în aceeași perioadă și a aprobat formarea unui nou guvern, Consiliul Comisarilor Poporului, condus de Lenin. Primele decrete au vizat pacea și pământul, două dintre problemele care au dominat viața politică rusă în 1917.
Alegerile pentru Adunarea Constituantă au avut loc în noiembrie 1917. Socialiștii-revoluționari au obținut cele mai multe mandate, în timp ce bolșevicii s-au situat pe locul al doilea. Adunarea s-a întrunit la Petrograd în ianuarie 1918, dar conducerea bolșevică a dizolvat-o după prima ședință. Eliminarea Adunării Constituante a închis una dintre căile spre un sistem parlamentar rezultat din Revoluția din Februarie. Biblioteca Congresului descrie perioada următoare prin concentrarea puterii politice în mâinile conducerii bolșevice și reprimarea adversarilor politici.
La 3 martie 1918, Rusia sovietică a semnat cu Puterile Centrale Tratatul de la Brest-Litovsk și a ieșit din Primul Război Mondial. Condițiile păcii au însemnat renunțarea la controlul asupra unor teritorii întinse din fostul Imperiu Rus. Conducerea bolșevică a acceptat tratatul pentru a ieși din război într-un moment în care noul regim se confrunta cu opoziție internă și cu dezorganizarea armatei.
Războiul civil și formarea Uniunii Sovietice
Conflictul politic început în 1917 s-a transformat într-o serie de războaie desfășurate pe teritoriul fostului Imperiu Rus. Armata Roșie, organizată sub conducerea bolșevică, s-a confruntat cu forțele antibolșevice cunoscute generic sub numele de „Albi”, dar și cu mișcări naționale, armate locale și alte grupări. Marea Britanie, Franța, Statele Unite, Japonia și alte puteri au intervenit militar în diferite zone, fără ca tabăra antibolșevică să formeze o conducere politică și militară unitară. Istoriografia tratează de regulă conflictul în limitele cronologice 1917/1918–1922, deși principalele armate albe au fost înfrânte mai devreme.
În timpul războiului civil, regimul bolșevic a extins controlul statului asupra economiei, a organizat Armata Roșie și a dezvoltat un aparat de represiune politică. CEKA, poliția politică înființată în decembrie 1917, a primit atribuții largi împotriva celor considerați adversari ai revoluției. Războiul, rechizițiile, prăbușirea producției și epidemiile au provocat pierderi foarte mari în rândul populației civile.
După încheierea principalelor lupte, conducerea bolșevică a reorganizat teritoriile aflate sub controlul său. La 30 decembrie 1922 a fost proclamată Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Noul stat a reunit inițial Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă, Republica Socialistă Sovietică Ucraineană, Republica Socialistă Sovietică Bielorusă și Republica Socialistă Federativă Sovietică Transcaucaziană, care cuprindea Armenia, Azerbaidjanul și Georgia.