Într-un studiu publicat în 1923 în Buletinul Societății Numismatice Române, istoricul Iulian Marțian a consemnat o poveste despre descoperirea unei comori în munții Grădiștei și despre urmările pe care aceasta le-ar fi avut asupra a doi preoți din Chitid și Vâlcelele Bune.
Relatarea i-a fost transmisă lui Marțian de istoricul Aron Densușianu, care a auzit-o în copilărie de la un bătrân din Vâlcelele Bune.
Potrivit poveștii, preotul din Chitid, numit Petru, a fost chemat într-o zi la un păstor bolnav, întors de la munte. Bărbatul dorea să se împărtășească, dar ezita să-i dezvăluie preotului un secret, fiind convins că va muri imediat după ce îl va mărturisi.
În cele din urmă, păstorul i-a spus că, pe când se afla cu vitele în munții Grădiștei, a descoperit intrarea unei peșteri. În interior ar fi văzut vase pline cu galbeni și chipuri omenești din aur, așezate la mese de aur.
„Am văzut vase pline cu vrafuri de galbeni și chipuri de oameni din aur șezând la mese de aur”, ar fi spus păstorul.
Preotul a reținut cu atenție descrierea locului și numele muntelui. La scurt timp după mărturisire, păstorul a murit.
Căutarea peșterii
Dornic să găsească locul descris, preotul din Chitid i-a cerut ajutorul unui alt preot, tot Petru, din Vâlcelele Bune. Nu i-a spus însă nimic despre comoară, ci a pretins că dorea să caute doi juncani pierduți despre care a auzit că ar fi ajuns în munți.
Cei doi au plecat cu merinde și au străbătut văile și coastele muntelui. Preotul din Vâlcelele Bune căuta animalele despre care credea că se rătăciseră, în timp ce însoțitorul său urmărea orice semn care l-ar fi putut conduce la peștera descrisă de păstor.
După mai multe ore de căutări, fără niciun rezultat, au hotărât să se întoarcă. Înainte de plecare s-au așezat să mănânce lângă un izvor care curgea printre ruinele unei cetăți.
În apa pârâului, preotul din Vâlcelele Bune ar fi observat ceva strălucitor. Privind apoi în apropierea unui copac bătrân, răsturnat lângă ziduri, ar fi văzut mai multe monede de aur.
Nu i-a spus nimic însoțitorului său. A insistat să plece înainte de lăsarea întunericului, iar cei doi s-au despărțit la răscrucea de unde drumurile duceau spre Chitid și Vâlcelele Bune.
Comoara adusă în sat
După ce a ajuns acasă, preotul din Vâlcelele Bune i-a povestit soției ce a văzut. În timpul nopții, cei doi s-ar fi întors la munte și ar fi luat atât de multe monede de aur cât puteau transporta.
Cu toate că au încercat să păstreze secretul, vestea descoperirii s-a răspândit. Mai mulți locuitori din Vâlcelele Bune și din satele apropiate au plecat spre munte și au început să caute în zona ruinelor.
Ar fi fost găsite numeroase monede de aur, iar o parte dintre acestea ar fi ajuns în Oltenia, pentru a fi ascunse de autoritățile din Transilvania.
După ce informația a ajuns la administrația comitatului, preotul din Vâlcelele Bune a fost arestat, fiind acuzat că nu a anunșat descoperirea comorii. Acesta a negat că ar fi găsit o cantitate importantă de aur și a susținut că a ridicat doar câteva monede, asemenea altor oameni din sat.
Autoritățile au recurs atunci la o stratagemă. O rudă a preotesei i-ar fi spus acesteia că soțul său a fost condamnat la moarte și că putea fi salvat numai prin predarea comorii. Femeia a încredințat administrației monedele păstrate, iar preotul a fost eliberat.
Atacul hoților
Povestea comorii a atras și atenția unor tâlhari care trăiau în împrejurimi. Aceștia au intrat noaptea în casa preotului și i-au cerut să le arate aurul.
Pentru că nu l-au crezut atunci când le-a spus că monedele au fost predate autorităților, l-au torturat, picurându-i rășină aprinsă pe piept. Strigătele sale au fost auzite de un vecin înarmat, care a tras spre atacatori și i-a pus pe fugă.
Iulian Marțian mai consemnează că preotul ar fi mers de trei ori pe jos până la curtea imperială din Viena, încercând să obțină partea care i s-ar fi cuvenit legal celui care descoperea o comoară. Demersurile sale ar fi rămas fără rezultat.
Nici preotul din Chitid nu ar fi scăpat de bănuielile celor din jur. Pentru că au participat la căutarea din munți, oamenii credeau că a păstrat pentru el o parte din aur.
În aceeași regiune au circulat de-a lungul timpului numeroase povești despre aurul ascuns în cetățile dacice și despre oamenii care plecau noaptea să caute galbeni printre ruine.
Iulian Marțian a fost militar, istoric și cercetător al antichităților din Transilvania, membru de onoare al Academiei Române. Printre lucrările sale se numără Repertoriu arheologic pentru Ardeal, publicat la Bistrița în 1920, Urme din războaiele romanilor cu dacii, apărută la Cluj în 1921, Ardeal. Istorie și toponimie, din 1924, și Ardealul. Constatări și lămuriri, publicată în 1925.