Cetatea Câlnic se află în județul Alba și este una dintre cele șapte componente ale sitului UNESCO „Sate cu biserici fortificate din Transilvania”. A fost inclusă în patrimoniul mondial în 1999, odată cu extinderea sitului care cuprinde Biertan, Prejmer, Viscri, Dârjiu, Saschiz și Valea Viilor. Componenta UNESCO de la Câlnic are o suprafață de 33,79 hectare, înconjurată de o zonă de protecție de 252,95 hectare.
Spre deosebire de majoritatea celorlalte monumente din acest grup, cetatea de la Câlnic nu a fost ridicată inițial în jurul unei biserici sătești. Ea a apărut ca reședință fortificată a unei familii de greavi transilvăneni, termen folosit pentru reprezentanți ai elitei săsești medievale care exercitau atribuții administrative și militare.
ICOMOS menționa, în documentația pentru includerea în UNESCO, că fortificația de la Câlnic este singurul exemplu păstrat al unei asemenea reședințe fortificate a greavilor transilvăneni.
Reședința greavului Chyl de Kelling
Fortificația a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XIII-lea de familia greavului Chyl de Kelling. Documentația ICOMOS datează reședința în jurul anului 1260, iar prezentarea actuală a monumentului indică aproximativ anul 1270.
Nucleul cetății era alcătuit dintr-un turn-locuință, o incintă ovală și alte amenajări destinate reședinței și apărării. În jurul zidului fusese săpat un șanț, iar accesul se realiza printr-un pod mobil.
Turnul-locuință, cunoscut astăzi sub numele de Donjonul Siegfried, are plan dreptunghiular. Repertoriul Arheologic Național consemnează ziduri cu grosimea de aproximativ un metru și o fundație adâncă. Turnul a fost modificat în timp, iar înălțimea sa a ajuns la aproximativ 20 de metri.
La primul nivel exista un șemineu, iar cercetările arheologice au scos la iveală fragmente de cahle. În timpul restaurărilor din anii 1960 a fost identificată și o fereastră cu ancadrament gotic timpuriu, atribuită probabil celei de-a doua jumătăți a secolului al XIII-lea.
Prima incintă avea formă ovală și un diametru maxim de aproximativ 52 de metri. Spre nord-vest se afla turnul de poartă, prevăzut cu hersă, un grilaj greu care putea fi coborât pentru blocarea intrării. Șanțul de apărare avea o adâncime maximă de aproximativ trei metri.
Cetatea trece în proprietatea comunității
În 1430, fortificația a trecut de la familia nobiliară la comunitatea săsească din Câlnic. Din acel moment, rolul ei s-a schimbat: din reședință nobiliară a devenit loc de refugiu și apărare pentru locuitorii satului.
Comunitatea a înălțat zidurile vechii incinte, a întărit turnurile și a adaptat fostul turn-locuință pentru apărare. În secolul al XVI-lea a fost amenajată o a doua centură de ziduri, prevăzută cu un bastion și cu un drum de strajă.
În interior au fost construite încăperi pentru păstrarea proviziilor și spații în care locuitorii se puteau adăposti în timpul atacurilor. Aceste construcții nu s-au păstrat până în prezent.
Repertoriul Arheologic Național consemnează separat incinta interioară din secolele XIII–XV și incinta exterioară ridicată în secolele XV–XVI. Cea din urmă era prevăzută cu barbacană – o amenajare defensivă amplasată în fața intrării – și cu un turn rotund.
La mijlocul secolului al XVI-lea, șanțul cu apă a fost astupat, iar podul mobil a fost înlocuit cu o casă de poartă prevăzută cu hersă.
Capela și cercetările arheologice
În interiorul cetății se află și o capelă medievală. Forma păstrată este o biserică-sală de dimensiuni reduse, cu absidă, amenajată în ultimele faze medievale ale cetății. În interior se păstrează fragmente de pictură murală atribuite începutului secolului al XVI-lea.
Datele arheologice indică existența unor amenajări religioase mai vechi în aceeași zonă, motiv pentru care cronologia capelei apare diferit în unele evidențe. Repertoriul Arheologic Național încadrează capela în intervalul secolelor XIII–XV, în timp ce sursele de prezentare ale cetății leagă forma sa actuală de sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui următor.
Cercetări arheologice au fost efectuate în anii 1963–1964 de Radu Heitel, în paralel cu restaurarea cetății coordonată de arhitectul Ștefan Balș. Lucrările de restaurare desfășurate între 1961 și 1964 au vizat donjonul, zidurile și celelalte elemente ale ansamblului.
Cetatea figurează în Repertoriul Arheologic Național cu codul 4115.02 și în Lista Monumentelor Istorice cu codul AB-II-a-A-00196. În evidențele RAN sunt înregistrate separat Donjonul Siegfried, capela, cele două incinte fortificate, turnurile, șanțul de apărare, biserica evanghelică și casa parohială.
În documentația ICOMOS din 1999, Câlnic este prezentat ca exemplul păstrat al unei reședințe fortificate a greavilor transilvăneni, transformată ulterior de comunitatea satului într-o cetate de refugiu. Această evoluție explică diferența dintre Câlnic și celelalte componente ale sitului UNESCO, unde fortificațiile s-au dezvoltat în principal în jurul bisericilor comunităților săsești.