Un raport al Biroului Comitetului Orășenesc PCR Călan din martie 1976, păstrat în Arhivele Naționale, consemnează nominal un grup de locuitori ai orașului cu un comportament considerat necorespunzător: „avem în oraș oameni care stau ore în șir, așa cum zic ei: «la o taină» sau «la o șuietă», cum este cazul profesorului Stancu Gelu, a lui Amăriuței Ionel, Crișan Silviu, Ghișoiu Ioan și alții, care-și petrec nopțile în chefuri și beții.”
Documentul nu menționează măsuri luate împotriva persoanelor citate. Paragraful face parte dintr-un raport mai larg despre activitatea politico-ideologică din oraș, în care autoritățile locale inventariau comportamente considerate incompatibile cu normele socialiste.
Gelu Stancu preda limba și literatura română la liceul din Călan de la sfârșitul anilor ’50. Nu era prima dată când apărea într-un document oficial critic. Încă din 1961, publicația locală „Uzina noastră” îi dedica un articol în care era descris ca un profesor convins că „ceea ce face el este bine, numai ceea ce fac alții este greșit” și care, „pus în fața unei situații din care reiese limpede că a greșit, în loc să analizeze adânc problemele ridicate, a fost convins că totuși are dreptate.”
A fost unul dintre fondatorii Cenaclului literar „Radu Stanca” din Călan, a cărui ședință inaugurală a avut loc la 20 decembrie 1974.
Ionel Amăriuței s-a născut în 1935 la Panciu, județul Vrancea. Ajuns la Călan în 1953 din cauza dificultăților financiare, a lucrat 38 de ani ca operator la stația de comandă a cocseriei vechi. În paralel, a construit o carieră literară: a debutat editorial în 1972 și a publicat mai multe volume de poezie, printre care „Claviaturi” (1973) și „Vinovat de plecarea cocorilor” (1987). Criticul Radu Ciobanu îl descria ca pe unul care „scria, elegiac și sceptic, poemele propriei singurătăți.” A fost membru al Cenaclului „Radu Stanca” din Călan și al Cenaclului „Sarmis” din Hațeg. Locuințele sale din Hațeg și Deva erau descrise ca adevărate muzee, cu rafturi pline de ediții rare, tablouri și discuri de muzică clasică. A murit în 2007, fiind descris de scriitorul Dumitru Hurubă drept unul dintre cei mai originali reprezentanți ai romantismului târziu în poezia românească.
Silviu Crișan slujea ca preot ortodox în Streisângeorgiu. Pe lângă activitatea pastorală, s-a implicat în conservarea bisericii vechi din Streisângeorgiu, monument de patrimoniu, unde au fost realizate cercetări arheologice conduse de Radu Popa în colaborare cu Ministerul Culturii. S-a stins în 1981.
Cei trei făceau parte din același cerc social al Călanului anilor ’70. Stancu și Crișan sunt menționați explicit ca prieteni apropiați într-o mărturia a nepoatei preotului. Amăriuței frecventa același cenaclu literar cu Stancu și era cunoscut în cercurile culturale locale.