Cinematografia s-a format în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea prin reunirea mai multor invenții și experimente legate de fotografie, percepția mișcării, înregistrarea succesivă a imaginilor și proiecție. Apariția filmului nu poate fi atribuită unui singur inventator sau unui singur moment. Joseph Plateau, Eadweard Muybridge, Étienne-Jules Marey, William Kennedy Laurie Dickson, Thomas Edison, Auguste și Louis Lumière se numără printre cei care au contribuit, în etape diferite, la dezvoltarea tehnologiilor din care s-a format cinematografia.
Experimentele care au precedat cinematograful
În 1832, fizicianul belgian Joseph Plateau a realizat fenakistoscopul, un dispozitiv alcătuit dintr-un disc pe care erau dispuse imagini reprezentând faze succesive ale unei mișcări. Discul era rotit în fața unei oglinzi, iar privirea prin fantele sale producea impresia unei imagini animate. Aparatul nu înregistra mișcarea reală, ci demonstra că o succesiune rapidă de imagini statice putea fi percepută ca mișcare continuă.
Fotografia a permis ulterior studierea mișcării prin imagini realizate succesiv. În 1878, fotograful Eadweard Muybridge a fotografiat galopul iepei Sallie Gardner la Palo Alto, în California. Mai multe aparate fotografice au înregistrat fazele succesive ale deplasării calului. Experimentele lui Muybridge au continuat cu studiul mișcării oamenilor și animalelor, iar imaginile au putut fi prezentate ulterior cu ajutorul zoopraxiscopului.
Fiziologul francez Étienne-Jules Marey a lucrat în aceeași perioadă asupra cronofotografiei. Marey a urmărit înregistrarea succesivă a fazelor unei mișcări cu un singur aparat și a folosit ulterior suporturi fotografice continue. Experimentele lui Muybridge și Marey au influențat cercetările care au dus la realizarea aparatelor cinematografice de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Thomas Edison, William Dickson și kinetoscopul
În 1888, Thomas Edison a început să manifeste interes pentru înregistrarea imaginilor în mișcare. După întâlnirea cu Muybridge, Edison a avansat ideea unui aparat care să înregistreze și să reproducă mișcarea, prin analogie cu modul în care fonograful înregistra și reproducea sunetul.
Dezvoltarea tehnică a aparatului a fost încredințată în mare parte lui William Kennedy Laurie Dickson, colaborator al laboratorului Edison. Dickson a efectuat experimente cu diferite suporturi și mecanisme de deplasare a peliculei, iar lucrările au dus la apariția kinetografului, destinat filmării, și a kinetoscopului, destinat vizionării. Biblioteca Congresului arată că Dickson a realizat cea mai mare parte a muncii experimentale, în cadrul laboratorului condus de Edison.
Un prototip a fost prezentat în 1891, iar prima demonstrație publică a kinetoscopului a avut loc în mai 1893, la Brooklyn Institute of Arts and Sciences. În aprilie 1894 s-a deschis la New York unul dintre primele saloane comerciale cu kinetoscoape. Filmul putea fi vizionat de o singură persoană, prin vizorul aflat în partea superioară a kinetoscopului. Kinetoscopul nu proiecta imaginile pe un ecran pentru un public numeros.
Laboratorul Edison a încercat și asocierea imaginilor cu sunetul înregistrat. Kinetofonul combina kinetoscopul cu fonograful, dar sincronizarea a rămas dificilă.
Frații Lumière și proiecția cinematografică
În Franța, Auguste și Louis Lumière au dezvoltat cinematograful, un aparat compact care putea fi folosit pentru filmare, copierea peliculei și proiecție. Louis Lumière a filmat în martie 1895 La Sortie de l’Usine Lumière à Lyon, cunoscut în limba română sub titlul Ieșirea muncitorilor din uzina Lumière.
La 22 martie 1895, filmul a fost proiectat în fața membrilor Société d’encouragement pour l’Industrie nationale din Paris. Au urmat alte demonstrații în cursul aceluiași an, iar la 28 decembrie 1895 a fost organizată la Grand Café din Paris o proiecție comercială pentru spectatori.
Data de 28 decembrie 1895 este folosită frecvent drept reper pentru începutul cinematografiei comerciale, dar cercetarea istoriei filmului arată că în 1895 au funcționat și alte sisteme de proiecție. În Statele Unite, proiectorul cinematografic Eidoloscope, realizat de Woodville Latham și fiii săi, a fost prezentat public în 1895.
În Statele Unite, proiectorul Eidoloscope a fost folosit în mai 1895 pentru prezentarea unor imagini în mișcare în fața unui public plătitor, iar frații Max și Emil Skladanowsky au organizat proiecții la Berlin în noiembrie
Cinematograful fraților Lumière era ușor de transportat și putea fi folosit atât pentru filmare, cât și pentru proiecție. Începând din 1896, compania Lumière a trimis operatori în numeroase țări, unde au realizat și prezentat filme. Au fost filmate astfel scene din Europa, Asia, America, Africa și Australia. În timp, catalogul companiei a cuprins peste 1.400 de filme scurte, numite atunci „vederi”.
Georges Méliès și filmul de ficțiune
În timp ce multe dintre filmele Lumière prezentau străzi, gări, activități cotidiene, ceremonii sau peisaje, Georges Méliès a explorat posibilitățile filmului de ficțiune.
Méliès a fost iluzionist și director al Théâtre Robert-Houdin din Paris. După ce a asistat la proiecțiile cinematografice din 1895, a început să lucreze cu propriul aparat de filmat. Experiența dobândită în teatru și iluzionism a fost transferată în decoruri, punere în scenă și efecte realizate prin oprirea camerei, suprapuneri, expuneri multiple și alte procedee fotografice.
Le Voyage dans la Lune, realizat de Georges Méliès în 1902, este un film fantastic inspirat de literatura lui Jules Verne și H. G. Wells. Méliès a folosit decoruri construite în studio, costume, trucaje și suprapuneri de imagini pentru a reprezenta călătoria unor astronomi pe Lună. Filmul este unul dintre cele mai cunoscute exemple ale începuturilor cinematografiei fantastice și ale utilizării efectelor speciale.
Filmul mut și formarea limbajului cinematografic
Denumirea de „film mut” se referă la lipsa unei piste sonore sincronizate încorporate în pelicula proiectată. Spectacolele nu se desfășurau însă neapărat în tăcere. În numeroase cinematografe, filmele au fost însoțite de pian, orgă sau orchestră, iar uneori au fost folosite efecte sonore produse direct în sală.
În primele decenii ale secolului al XX-lea, realizatorii au dezvoltat procedee prin care narațiunea putea fi construită vizual: alternarea planurilor, prim-planul, montajul paralel, schimbarea punctelor de vedere și intertitlurile. Filmul a trecut treptat de la înregistrările scurte ale unor scene izolate la producții cu personaje și acțiuni desfășurate pe durate mai mari.
În cinematografia sovietică a anilor 1920, montajul a devenit și obiect de cercetare teoretică. Serghei Eisenstein nu a inventat montajul cinematografic, dar a elaborat teorii asupra modului în care alăturarea imaginilor poate produce sens și reacții diferite de cele obținute prin simpla continuitate a acțiunii. Bronenosets Potemkin, realizat în 1925, folosește repetarea, variațiile de ritm, detaliile și confruntarea dintre cadre pentru construirea secvențelor.
Apariția filmului sonor
Încercările de sincronizare a imaginii cu sunetul au început cu mult înaintea anilor 1920. Sistemele timpurii au întâmpinat însă dificultăți legate de sincronizare, amplificarea sunetului și reproducerea în săli de dimensiuni mari.
În 1926, Warner Bros. a lansat Don Juan cu ajutorul sistemului Vitaphone. Filmul nu conținea dialog sincronizat, dar avea muzică și efecte sonore înregistrate. Un an mai târziu, The Jazz Singer, regizat de Alan Crosland și lansat la 6 octombrie 1927, a inclus cântece și secvențe de dialog sincronizat interpretate de Al Jolson.
Biblioteca Congresului îl definește drept primul lungmetraj care a inclus secvențe de dialog vorbit sincronizat. Succesul comercial al filmului a accelerat investițiile studiourilor și cinematografelor în echipamente de sonorizare.
Trecerea la sonor nu s-a produs simultan în toate țările și studiourile. Filme mute au continuat să fie realizate și după 1927, iar unele producții au circulat atât în versiuni mute, cât și în versiuni cu secvențe sonore. La sfârșitul anilor 1920, sistemele cu sunet înregistrat au devenit însă dominante în cinematografia americană.
De la colorarea manuală la Technicolor
Culoarea a fost folosită în cinematografie cu mult înainte de anii 1930. La început, unele pelicule alb-negru erau colorate manual, cadru cu cadru. Au fost folosite și procedee prin care întreaga imagine sau anumite secvențe primeau o anumită nuanță. Ulterior au apărut sisteme care permiteau înregistrarea și reproducerea culorilor direct prin procedee fotografice.
Unul dintre cele mai cunoscute sisteme a fost Technicolor, dezvoltat de compania americană cu același nume. Technicolor nu desemna un singur tip de peliculă, ci o serie de procedee folosite pentru realizarea și reproducerea filmelor color. Primele variante, apărute începând din anii 1910, foloseau două culori principale și puteau reda doar o parte din culorile vizibile în realitate.
La începutul anilor 1930, compania Technicolor a introdus un procedeu mai performant, bazat pe separarea imaginii în trei componente de culoare. În timpul filmării era utilizată o cameră specială care înregistra separat informațiile corespunzătoare culorilor roșu, verde și albastru. Imaginile obținute erau apoi combinate în procesul de realizare a copiei de proiecție, ceea ce permitea reproducerea unei game mult mai largi de culori.
Scurtmetrajul La Cucaracha, lansat în 1934, s-a numărat printre primele producții realizate cu noul procedeu Technicolor în trei culori.
Becky Sharp, regizat de Rouben Mamoulian și lansat în 1935, a fost primul lungmetraj realizat integral prin procedeul Technicolor în trei culori.
Primele proiecții cinematografice în România
Cinematograful a ajuns la București la câteva luni după proiecțiile pariziene din decembrie 1895. Prima proiecție cinematografică documentată în România a avut loc la sediul ziarului L’Indépendance Roumaine de pe Calea Victoriei.
În literatura românească de specialitate, data este menționată ca 27 mai 1896 după calendarul aflat atunci în uz în România, corespunzând zilei de 8 iunie în calendarul gregorian. Cercetări recente asupra începuturilor cinematografiei românești confirmă atât data, cât și rolul ziarului L’Indépendance Roumaine în organizarea și prezentarea spectacolului.
Mihail Văcărescu, cunoscut în presă sub pseudonimul Claymoor, a anunțat și apoi a descris proiecția în rubrica sa din L’Indépendance Roumaine. Relatarea lui Claymoor constituie una dintre primele mărturii despre reacția publicului bucureștean la imaginile cinematografice. Printre secvențele descrise se afla sosirea unui tren într-o gară, iar cronicarul a remarcat impresia de realitate produsă de imaginile aflate în mișcare.
Primele imagini cinematografice filmate în România au apărut la scurt timp. În 1897, operatorul Paul Menu a realizat actualități cu subiecte locale, deschizând etapa producției cinematografice pe teritoriul României.
Cinematografia în presa românească de la începutul secolului al XX-lea
În primele două decenii ale secolului al XX-lea, cinematografia apare tot mai frecvent în presa românească.
Un articol intitulat Cinematografia, publicat în 1915 în Ziarul Științelor Populare și al Călătoriilor, prezenta filmul unui public interesat de știință și tehnică. Textul descria răspândirea spectacolelor cinematografice și capacitatea lor de a prezenta imagini ale unor locuri, evenimente și activități inaccesibile direct unei părți a publicului. Cinematografia era pusă în legătură cu educația vizuală și cu posibilitatea de a transmite informații prin imagine.
Prezența filmului în publicațiile de popularizare științifică corespunde unei perioade în care cinematograful începea să fie folosit și în contexte educative. Înainte de Primul Război Mondial au existat în România inclusiv proiecții cu tematică științifică organizate în cadrul unor societăți culturale și de popularizare a științei.
În presa de specialitate, critica cinematografică a început să se contureze în anii următori. Un studiu publicat în seria Teatru, Muzică, Cinematografie a Institutului de Istoria Artei plasează printre începuturile cronicii cinematografice românești textele publicate de Aurel Petrescu în revista Rampa în anii 1915–1916. În deceniul următor, revistele de cultură au acordat un spațiu mai mare problemelor estetice și teoretice ale filmului.
În 1971, Editura Academiei a publicat volumul Contribuții la istoria cinematografiei în România. 1896–1948, coordonat de Ion Cantacuzino și realizat în colaborare cu cercetători ai Institutului de Istoria Artei și ai Arhivei Naționale de Filme. Volumul a abordat primele proiecții, începuturile producției autohtone, formarea unei industrii cinematografice, filmul de ficțiune, actualitățile și raporturile dintre cinematografie și mediul social.