Greva de la Atelierele CFR Grivița din București, reprimată în dimineața zilei de 16 februarie 1933, a fost unul dintre cele mai violente conflicte sociale din România interbelică. Mișcarea a izbucnit într-o perioadă marcată de efectele Marii Crize Economice, de reduceri salariale și de măsurile de austeritate aplicate angajaților statului.
Evenimentele de la Grivița s-au desfășurat pe parcursul mai multor săptămâni. Primele proteste au avut loc la sfârșitul lunii ianuarie, au continuat la începutul lui februarie, iar tensiunile au atins punctul maxim în zilele de 15 și 16 februarie 1933. În acțiunile ceferiștilor s-au implicat sindicaliști, muncitori fără afiliere politică, social-democrați și militanți comuniști.
Criza economică și nemulțumirile ceferiștilor
La începutul anilor 1930, România resimțea puternic efectele crizei economice mondiale. Scăderea veniturilor statului a fost urmată de reduceri ale salariilor bugetarilor, cunoscute în epocă sub denumirea de „curbe de sacrificiu”.
Pentru muncitorii CFR, problemele nu se limitau la salarii. Reducerea timpului de lucru, modificarea tarifelor pentru lucrul în acord (modificarea tarifelor pentru lucrul în acord, adică plata în funcție de cantitatea de muncă realizată) și perioadele în care unii angajați erau trimiși acasă fără plată au amplificat nemulțumirile.
La sfârșitul lunii ianuarie 1933 au început protestele la Atelierele Grivița. Acțiunile au continuat la 31 ianuarie și în primele zile din februarie, când reprezentanții muncitorilor au negociat cu administrația CFR și cu autoritățile. La 2 februarie, ceferiștii au obținut satisfacerea unei părți dintre revendicările salariale și profesionale.
Conflictul a depășit însă cadrul unei dispute de muncă. Partidul Comunist din România, aflat în ilegalitate din 1924, încerca să-și extindă influența în mediile muncitorești, inclusiv în sectorul feroviar. Activiștii comuniști au avut un rol real în mobilizarea de la Grivița, dar greva nu poate fi redusă la o acțiune organizată exclusiv de comuniști.
Starea de asediu și arestările din februarie
În noaptea de 3 spre 4 februarie 1933, Parlamentul a adoptat legea care permitea instituirea stării de asediu în București și în mai multe centre industriale. Guvernul era condus de Alexandru Vaida-Voevod, iar autoritățile prezentau agitațiile sociale și activitatea comuniștilor drept o amenințare la adresa ordinii de stat.
Au urmat percheziții și arestări. În noaptea de 10 spre 11 februarie au fost reținute mai multe persoane implicate în mișcările muncitorești, iar alte arestări au avut loc în noaptea de 14 spre 15 februarie.
Printre cei reținuți s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej, muncitor ceferist și activist comunist. Rolul său în evenimente a fost mult exagerat ulterior de propaganda regimului comunist. În februarie 1933, Dej nu ocupa o funcție de conducere în Partidul Comunist, iar greva nu a avut un singur conducător.
Arestările au provocat o nouă reacție la Atelierele Grivița. În dimineața zilei de 15 februarie, primul schimb a încetat lucrul, iar aproximativ 4.000 de muncitori au rămas în incinta atelierelor. Printre revendicări se aflau eliberarea celor arestați și respectarea înțelegerilor obținute la începutul lunii.
Pe parcursul zilei, situația s-a agravat. În apropierea atelierelor s-au adunat membri ai familiilor muncitorilor și locuitori ai cartierului, în timp ce autoritățile au mobilizat polițiști, jandarmi și unități ale armatei.
Represiunea din 16 februarie 1933
În noaptea de 15 spre 16 februarie, Atelierele Grivița au fost înconjurate de forțele de ordine. În dimineața zilei de 16 februarie, muncitorilor li s-a cerut să părăsească incinta.
După somații, militarii au deschis focul și au pătruns în ateliere. În procesul desfășurat ulterior, acuzarea a susținut că primul foc de armă a venit din rândul greviștilor și că armata a răspuns după somațiile regulamentare. Apărarea a contestat această versiune, iar împrejurările exacte ale primelor împușcături au rămas disputate.
Intervenția s-a încheiat într-un timp scurt. Trei muncitori au murit la fața locului, iar alți patru dintre cei răniți au decedat ulterior. Bilanțul a ajuns astfel la șapte morți. Alte câteva zeci de persoane au fost rănite.
Printre victime s-a aflat Vasile Roaită, un tânăr muncitor în vârstă de 19 ani.
După instaurarea regimului comunist, Vasile Roaită a fost transformat într-unul dintre simbolurile grevei. Versiunea răspândită timp de decenii îl prezenta drept muncitorul care a tras sirena Atelierelor pentru a alarma cartierul și pentru a-i chema pe ceferiști la luptă.
Această poveste a fost contestată după 1989. Constantin Negrea, fost muncitor la Grivița și participant la evenimente, a afirmat că el a acționat sirena.
Imaginea lui Roaită a fost intens cultivată în primii ani ai regimului comunist. Numele său a fost dat unor străzi, întreprinderi, școli și localități, iar greva de la Grivița a intrat în manualele de istorie ca unul dintre momentele de referință ale „luptei clasei muncitoare”.
Procesul ceferiștilor
După reprimarea grevei au urmat numeroase arestări. Procesul principal a început în vara anului 1933 în fața Consiliului de Război al Corpului II Armată din București.
În fața instanței trebuiau să apară 108 acuzați, unii fiind judecați în lipsă. Grupul era foarte eterogen: ceferiști de la Grivița, participanți la mișcările de protest din alte orașe, muncitori din diferite meserii și persoane cu orientări politice diferite. Printre cei judecați se aflau comuniști, social-democrați, membri ai Partidului Național Țărănesc, dar și numeroși oameni fără activitate politică.
Principalele acuzații priveau răspândirea propagandei comuniste, provocarea tulburărilor și rebeliunea. Procesul a devenit și o confruntare asupra responsabilității pentru violențele din 16 februarie, acuzarea încercând să demonstreze că acțiunea de la Grivița făcea parte dintr-o mișcare comunistă coordonată din exterior.
Printre militanții care au ajuns ulterior cunoscuți s-au aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej, Constantin Doncea, Chivu Stoica, Gheorghe Vasilichi și Dumitru Petrescu. Mai mulți dintre ei au primit pedepse grele și au petrecut anii următori în închisoare.
După 1945, unii dintre foștii participanți la evenimentele de la Grivița au ocupat poziții importante în conducerea României comuniste. Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit principalul conducător al partidului, iar Chivu Stoica a ajuns prim-ministru și apoi președinte al Consiliului de Stat.