Corneliu Coposu (1914–1995), jurnalist, deținut politic și lider al PNȚCD

Corneliu Coposu (20 mai 1914, Bobota, județul Sălaj – 11 noiembrie 1995, București) a fost jurist, jurnalist și om politic român. A activat în presa interbelică și în anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu, deținut politic în timpul regimului comunist, iar după 1989 a devenit una dintre principalele figuri ale opoziției democratice din România.

S-a născut într-o familie greco-catolică din Bobota. Tatăl său, Valentin Coposu, a fost protopop greco-catolic și apropiat al Partidului Național Român. Corneliu Coposu a urmat liceul la Blaj, apoi Facultatea de Drept a Universității „Regele Ferdinand” din Cluj, pe care a absolvit-o în 1934. Ulterior a obținut titlul de doctor în drept.

Activitatea jurnalistică și profesională

Activitatea publicistică a început în anii studenției, în mediul politic și intelectual apropiat Partidului Național Țărănesc. În 1935 a intrat în redacția ziarului „România Nouă” din Cluj, publicație condusă de Zaharia Boilă și apropiată de Iuliu Maniu.

Unul dintre primele sale texte cunoscute, „Știri din Sălaj”, a apărut la 17 octombrie 1935, sub inițialele C.C. În anii următori a publicat constant în paginile ziarului. Cercetările istoricului Marin Pop asupra publicisticii sale au identificat 14 articole în ultimele luni ale anului 1935, 114 în 1936, 52 în 1937 și 14 în 1938.

Articolele abordau politica internă, situația internațională, probleme economice și sociale, cultură, religie, istorie locală și evenimente din Sălaj. O parte importantă a articolelor reflecta confruntările politice ale perioadei și pozițiile Partidului Național Țărănesc.

În paralel, Coposu s-a apropiat tot mai mult de Iuliu Maniu. Din 1937 a devenit secretarul acestuia, iar ulterior secretar politic, poziție care l-a adus în centrul activității conducerii PNȚ.

După Dictatul de la Viena din 1940 și cedarea nordului Transilvaniei, s-a stabilit la București. Între 1941 și 1944 a activat ca prim-redactor al ziarului „Ardealul”, publicație preocupată de situația Transilvaniei și a refugiaților ardeleni. În aceeași perioadă a publicat volumul „Ungaria ne cere pământul”.

După 23 august 1944 a colaborat la „Dreptatea”, organul de presă al Partidului Național Țărănesc, făcând parte și din Consiliul de administrație al publicației. A scris despre situația politică internă și despre măsurile adoptate de guvernele perioadei. Ziarul a fost interzis în martie 1945, a reapărut în ianuarie 1946 și a continuat să fie publicat până la suprimarea PNȚ în 1947.

Sursele biografice consemnează colaborări ale lui Corneliu Coposu și la publicațiile „Meseșul” din Zalău, „Unirea” din Blaj, „Zorile”, „Dacia”, „Șantier”, „Cuvântul liber”, „Curierul”, „Dimineața”, „ABC”, „Viața satelor”, „Țărănistul” și „Patria”.

Activitatea jurnalistică s-a desfășurat în strânsă legătură cu cea politică. În 1940 a devenit secretar politic al lui Iuliu Maniu. Între 23 august și 6 noiembrie 1944 a ocupat funcția de director de cabinet la Președinția Consiliului de Miniștri. În 1945 a devenit președinte al organizației PNȚ Sălaj, iar în anul următor secretar general adjunct al partidului și secretar al Delegației Permanente.

Detenția politică și domiciliul obligatoriu

La 14 iulie 1947, în contextul înscenării de la Tămădău și al represiunii declanșate împotriva conducerii Partidului Național Țărănesc, Corneliu Coposu a fost arestat.

Pentru o perioadă îndelungată a fost ținut în detenție fără o condamnare definitivă. Abia în 1955, Tribunalul Militar București l-a condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”.

În anii de detenție a trecut prin mai multe închisori, centre de anchetă și colonii de muncă ale sistemului penitenciar comunist: Malmaison, Văcărești, Pitești, Craiova, Jilava, Gherla, Aiud, Sighet, Râmnicu Sărat și coloniile de muncă de la Canal.

Una dintre cele mai grele perioade a fost detenția de la Râmnicu Sărat, penitenciar cunoscut pentru regimul sever de izolare impus deținuților politici. Coposu a petrecut acolo mai mulți ani în condiții de detenție individuală, cu posibilități foarte reduse de comunicare cu ceilalți deținuți.

A fost eliberat din penitenciar la 9 iulie 1962, după aproximativ 15 ani de detenție. Eliberarea nu a însemnat însă revenirea imediată la viața normală. Autoritățile i-au stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Rubla din Bărăgan, unde a rămas până în 1964.

După ridicarea domiciliului obligatoriu s-a întors la București. Reintegrarea profesională a fost dificilă, iar pregătirea sa juridică nu i-a permis accesul la o funcție corespunzătoare studiilor. Pentru o perioadă a lucrat în construcții și ulterior în alte posturi acceptate de autorități.

Securitatea a continuat să îl supravegheze. Locuința i-a fost percheziționată, a fost convocat la anchete, iar corespondența, contactele și legăturile cu foști membri ai PNȚ au fost urmărite. Din locuință au fost ridicate în diferite împrejurări manuscrise, cărți și materiale personale.

Coposu a continuat să păstreze legături cu foștii național-țărăniști. În 1987, PNȚ, care funcționa clandestin, a fost afiliat la Internaționala Creștin-Democrată.

Corneliu Coposu s-a căsătorit la 24 octombrie 1942 cu Arlette Marcovici. Cei doi au trăit împreună doar aproximativ cinci ani înainte de arestarea lui din iulie 1947. Arlette Coposu, funcționară la Ministerul de Externe, a fost arestată la 13 iunie 1950 și implicată într-un proces fabricat, fiind acuzată de spionaj în favoarea Franței. A fost condamnată la 20 de ani de muncă silnică pentru „complicitate la crimă de înaltă trădare” și a trecut prin penitenciarele Malmaison, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc și Oradea. A fost eliberată prin grațiere la 15 aprilie 1964, după aproape 14 ani de detenție. Starea sa de sănătate a fost grav afectată, iar Arlette Coposu a murit la 27 decembrie 1966, la București.

Activitatea după 1989

După prăbușirea regimului comunist, Corneliu Coposu a participat imediat la reorganizarea Partidului Național Țărănesc. În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 a anunțat revenirea formațiunii în viața publică, iar partidul a fost reorganizat sub numele de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat.

La 8 ianuarie 1990, Tribunalul Municipiului București a autorizat funcționarea PNȚCD. Coposu a devenit principalul lider al formațiunii și, în septembrie 1991, a fost ales oficial președinte al partidului.

A participat la formarea Convenției Democrate din România, alianță care a reunit mai multe partide și organizații ale opoziției. Între 1992 și 1993 a condus Comitetul Executiv al Convenției Democrate.

La alegerile parlamentare din 27 septembrie 1992 a fost ales senator de București pe listele Convenției Democrate, mandat pe care l-a exercitat până la moarte.

În 1995, Republica Franceză i-a acordat Ordinul Național al Legiunii de Onoare în grad de Ofițer. Corneliu Coposu a murit la 11 noiembrie 1995, la București, în timpul mandatului de senator și de președinte al PNȚCD.

Moartea și funeraliile

Corneliu Coposu a murit la 11 noiembrie 1995, la București, după o perioadă în care starea sa de sănătate se deteriorase. În 1994 fusese tratat în Germania pentru o afecțiune pulmonară și suferise o intervenție chirurgicală, revenind apoi în țară și continuându-și activitatea politică.

Trupul neînsuflețit a fost depus la sediul central al PNȚCD, unde, timp de trei zile, mii de oameni au venit să îi aducă un ultim omagiu. Funeraliile au avut loc la 14 noiembrie 1995. Procesiunea a pornit din zona sediului partidului, a trecut prin Piața Universității și Piața Revoluției, iar Coposu a fost înmormântat la Cimitirul Bellu Catolic.

Numărul participanților este redat diferit în surse, dar amploarea manifestației este certă. Surse memorialistice și instituționale vorbesc despre peste 100.000 de participanți, iar Emil Constantinescu a evocat ulterior „sute de mii de români” prezenți la adunarea de doliu din Piața Revoluției și pe traseul procesiunii. Corneliu Coposu nu a beneficiat de funeralii naționale.

Funeraliile au devenit una dintre cele mai ample manifestări publice de după 1989 dedicate unui lider politic. O parte a istoriografiei și a memorialisticii postcomuniste a interpretat această mobilizare drept expresia unei schimbări de percepție asupra lui Coposu, după anii în care fusese intens contestat în spațiul public.

Moartea și funeraliile

Corneliu Coposu a murit la 11 noiembrie 1995, la București, după o perioadă în care starea sa de sănătate se deteriorase. În 1994 a fost tratat în Germania pentru o afecțiune pulmonară și a suferit o intervenție chirurgicală, revenind apoi în țară continuându-și activitatea politică.

Trupul neînsuflețit a fost depus la sediul central al PNȚCD, unde, timp de trei zile, mii de oameni au venit să îi aducă un ultim omagiu. Funeraliile au avut loc la 14 noiembrie 1995. Procesiunea a pornit din zona sediului partidului, a trecut prin Piața Universității și Piața Revoluției. Coposu a fost înmormântat la Cimitirul Bellu Catolic.

Numărul participanților este redat diferit în surse, dar amploarea manifestației este certă. Surse memorialistice și instituționale vorbesc despre peste 100.000 de participanți, iar Emil Constantinescu a evocat ulterior „sute de mii de români” prezenți la adunarea de doliu din Piața Revoluției și pe traseul procesiunii. Corneliu Coposu nu a beneficiat de funeralii naționale.

Funeraliile au devenit una dintre cele mai ample manifestări publice de după 1989 dedicate unui lider politic. O parte a istoriografiei și a memorialisticii postcomuniste a interpretat această mobilizare drept expresia unei schimbări de percepție asupra lui Coposu, după anii în care fusese intens contestat în spațiul public.

Cronologie

• 1914: se naște la 20 mai, în Bobota, județul Sălaj.
• 1934: absolvă Facultatea de Drept a Universității „Regele Ferdinand” din Cluj.
• 1935: începe activitatea la ziarul „România Nouă” din Cluj și devine președinte al organizației de tineret a PNȚ din Cluj.
• 1937: obține doctoratul în drept și devine secretar personal al lui Iuliu Maniu.
• 1938: își încheie activitatea la „România Nouă”.
• 1940: după cedarea nordului Transilvaniei, se stabilește la București și devine secretar politic al lui Iuliu Maniu, funcție pe care o păstrează până la arestarea din 1947.
• 1941–1944: activează în presa refugiaților transilvăneni, inclusiv la publicația „Ardealul”.
• 1942: la 24 octombrie se căsătorește cu Arlette Marcovici.
• 1944–1947: colaborează la „Dreptatea”, organul de presă al Partidului Național Țărănesc, și își continuă activitatea politică alături de conducerea partidului.
• 1945: devine președinte al organizației PNȚ Sălaj.
• 1946: este numit secretar general adjunct al PNȚ și secretar al Delegației Permanente.
• 1947: la 14 iulie este arestat în contextul înscenării de la Tămădău și al represiunii îndreptate împotriva conducerii PNȚ.
• 1950: la 13 iunie este arestată și soția sa, Arlette Coposu, acuzată într-un proces fabricat de spionaj în favoarea Franței. Va fi condamnată la 20 de ani de muncă silnică.
• 1955: după mai mulți ani de detenție, Corneliu Coposu este judecat de Tribunalul Militar București și condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”.
• 1962: este eliberat din penitenciar în luna iulie și primește domiciliu obligatoriu la Rubla, în Bărăgan.
• 1964: încetează domiciliul obligatoriu și revine la București. La 15 aprilie, Arlette Coposu este eliberată prin grațiere după aproape 14 ani de detenție.
• 1966: la 27 decembrie moare Arlette Coposu, la București, după ce starea sa de sănătate a fost grav afectată de anii de detenție.
• 1987: PNȚ, care funcționa în clandestinitate, este afiliat la Internaționala Creștin-Democrată.
• 1989: după căderea regimului comunist, participă la reorganizarea Partidului Național Țărănesc, devenit ulterior PNȚCD.
• 1990: la 8 ianuarie este autorizată oficial funcționarea Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat.
• 1991: este ales președinte al PNȚCD și participă la formarea Convenției Democrate Române.
• 1992: este ales senator de București pe listele Convenției Democrate și conduce Comitetul Executiv al alianței.
• 1995: la 6 octombrie primește Ordinul Național al Legiunii de Onoare în grad de Ofițer, acordat de Republica Franceză.
• 1995: moare la 11 noiembrie, la București. Timp de trei zile, zeci de mii de oameni îi aduc un ultim omagiu la sediul PNȚCD.
• 1995: la 14 noiembrie este înmormântat la Cimitirul Bellu Catolic. Nu beneficiază de funeralii naționale; la procesiunea funerară participă peste 100.000 de oameni potrivit unor estimări, iar alte surse vorbesc despre sute de mii de participanți.