Intrarea Armatei Roșii în România, în 1944, a reprezentat o perioadă care s-a încheiat abia în vara anului 1958, odată cu retragerea ultimelor trupe sovietice. În cei aproape 14 ani, prezența militară a URSS a trecut prin mai multe etape juridice și politice, de la situația de război și Convenția de Armistițiu din septembrie 1944 la menținerea trupelor sovietice în baza Tratatului de pace din 1947.
Primele luni au rămas în memoria epocii și prin violențele comise împotriva populației civile. Furturile, rechizițiile, jafurile, omorurile și violurile apar în rapoarte administrative românești, în jurnale și memorii, în plângeri ale victimelor și, ulterior, în studii istorice.
Istoricii Constantin Hlihor și Ioan Scurtu au publicat în 2000 volumul The Red Army in Romania, la The Center for Romanian Studies. Datele reunite de cei doi au fost folosite ulterior de istoricul Vojin Majstorović în studiul „The Red Army in Yugoslavia, 1944–1945”, apărut în Slavic Review, vol. 75, nr. 2, în 2016. Pentru numai două județe, rapoartele românești citate consemnau 231 de femei violate în județul Arad între 14 septembrie și 5 octombrie 1944 și alte 213 în județul Iași între 10 și 19 octombrie.
În 2026, Majstorović a reluat și extins cercetarea în volumul Violence and Occupation: The Red Army in the Balkans and Central Europe, 1944–1945, publicat de Cambridge University Press. Cartea urmărește Fronturile 2 și 3 Ucrainene în România, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria și Austria, pe baza unor fonduri de arhivă din Rusia, Ucraina și Serbia, dar și a jurnalelor, memoriilor și interviurilor. Un capitol separat, „Sexual Violence”, analizează violurile comise de militarii sovietici și consideră că violența sexuală a căpătat proporții de masă în țările tratate drept inamice, între care România.
De la 23 august 1944 la ocupația militară
La 23 august 1944, regele Mihai I l-a înlăturat de la conducerea guvernului pe mareșalul Ion Antonescu. România a încetat operațiunile împotriva Aliaților, iar armata română a început luptele împotriva trupelor germane. Declarația de război împotriva Germaniei a urmat la 25 august.
Convenția de Armistițiu nu a fost însă semnată imediat. Acordul dintre România, pe de o parte, și Uniunea Sovietică, Regatul Unit și Statele Unite, pe de altă parte, a fost încheiat la Moscova la 12 septembrie 1944.
Intervalul a avut consecințe dramatice pentru militarii români. Unități întregi au fost dezarmate de Armata Roșie, iar zeci de mii de oameni au ajuns în captivitate sovietică, deși România încetase deja lupta împotriva URSS. În studii publicate pe acest subiect au circulat estimări diferite, de la peste 97.000 până la cifre considerabil mai mari, în funcție de intervalul luat în calcul și de categoriile de militari incluse.
Convenția de Armistițiu a plasat România într-o poziție puternic dependentă de comandamentul sovietic. Forțele sovietice și celelalte forțe aliate primeau libertate de mișcare pe teritoriul țării, iar autoritățile române trebuiau să ofere mijloacele de transport, comunicațiile și sprijinul solicitat pentru operațiunile militare.
Comisia Aliată de Control, instituită prin articolul 18, funcționa sub conducerea Înaltului Comandament Aliat Sovietic. România trebuia totodată să plătească Uniunii Sovietice despăgubiri de război de 300 de milioane de dolari, prin livrări de produse petroliere, cereale, lemn, nave și alte bunuri.
Dimensiunea ocupației nu a fost doar militară. Volumul Soviet Occupation of Romania, Hungary, and Austria 1944/45–1948/49, editat de Csaba Békés, László Borhi, Peter Ruggenthaler și Ottmar Trașcă și publicat de Central European University Press în 2015, reunește materiale din arhive românești, ungare, austriece și ruse. Secțiunea consacrată României începe chiar cu două texte din septembrie 1944: „Memorandum on Atrocities Committed by Soviet Troops, September 12, 1944” și „Note on Soviet Abuses, September 13, 1944”. Volumul urmărește separat ocupația militară, exploatarea economică, deportările și violențele împotriva civililor.
Nota din 13 septembrie, întocmită pe baza informațiilor Jandarmeriei și ale serviciilor românești, consemna cazuri în care militari sovietici au intrat cu forța într-un post de jandarmi și au cerut vin și femei, au tras cu armele și au luat bani, haine, ceasuri, animale și alte bunuri de la locuitori.
Violuri, jafuri și crime împotriva populației civile
Violențele sexuale reprezintă una dintre cele mai grave dimensiuni ale perioadei.
Constantin Hlihor și Ioan Scurtu au prezentat în The Red Army in Romania date potrivit cărora, numai între 14 septembrie și 5 octombrie 1944, autoritățile din județul Arad au înregistrat 231 de femei violate. Pentru județul Iași, în numai zece zile, între 10 și 19 octombrie, erau consemnate 213 victime. Vojin Majstorović a preluat cifrele în studiul publicat în Slavic Review și a observat că rapoartele românești descriau situații asemănătoare și în alte județe.
Majstorović a încercat să estimeze cât de mare ar fi putut fi fenomenul la nivelul întregii țări. A pornit de la cazurile înregistrate în Arad și Iași și, raportându-le la numărul județelor de atunci, a calculat că autoritățile ar fi putut primi în jur de 17.760 de plângeri. Cum multe violuri nu erau reclamate, istoricul a aplicat apoi o estimare pentru cazurile neraportate și a ajuns la peste 355.000 de victime într-un interval de aproximativ 35 de zile. Pentru o perioadă mai lungă, el a avansat cifra de cel puțin 500.000 de femei violate în România.
Arhivele păstrează sute de cazuri consemnate direct în diferite județe, dar nu există o evidență completă la nivel național. Multe victime nu au depus plângeri, iar o parte dintre abuzuri nu au fost înregistrate deloc. Din acest motiv, numărul exact al femeilor violate de militari sovietici în România nu poate fi stabilit cu certitudine.
În volumul Violence and Occupation din 2026, Majstorović revine asupra problemei fără să reducă fenomenul la o singură cifră. Capitolul „Sexual Violence” compară comportamentul Armatei Roșii în cinci țări și susține că femeile din România, Ungaria și Austria au fost mult mai expuse agresiunilor decât cele din Bulgaria și Iugoslavia. Explicația propusă de autor ține de felul în care soldații și comandamentele sovietice priveau populațiile statelor care luptaseră împotriva URSS, de propaganda militară, de disciplina precară din unele unități, de consumul de alcool și de tolerarea unor comportamente violente.
Mărturiile contemporanilor confirmă atmosfera primelor săptămâni.
Mihail Sebastian nota în jurnalul său, la București: „Sălbăticie, teamă, neîncredere. Soldații ruși violează femeile”. Scriitorul amintea în aceeași însemnare automobile luate de militari de pe stradă și magazine jefuite.
În Vrancea, o cercetare concretă asupra fenomenului a fost publicată de Ramona Miron și Horia Dumitrescu sub titlul „Abuzurile Armatei Roșii în Vrancea”, în Cronica Vrancei, volumul V, 2006. Studiul folosește rapoarte ale prefecturii, poliției și administrației locale.
Un caz de la Adjud este deosebit de relevant. Raportul nr. 259 din 7 octombrie 1944 al Preturii Plășii Adjud descria folosirea femeilor și fetelor la diferite munci pentru trupele sovietice. Profitând de ordin, unii militari le îndepărtau de locurile de muncă sub diferite pretexte și le agresau sexual. Raportul folosea formularea „le necinstesc”.
În aceeași zonă, Primăria Adjud raporta devastarea locuințelor, magazinelor și depozitelor după intrarea Armatei Roșii. În Focșani, Școala Normală, Orfelinatul „Principesa Elisabeta” și Institutul de Surdo-Muți informau Prefectura, prin Raportul nr. 6 din 22 septembrie 1944, că militarii intrau în clădiri, distrugeau bunuri și plecau cu lemne, ferestre, cărți și alte obiecte.
Un locuitor al Focșaniului, pensionarul Dimitrie Budală, reclama că militarii sovietici i-au spart locuința și au luat îmbrăcăminte, încălțăminte, bijuterii, obiecte de uz personal, așternuturi și economiile strânse pentru propria înmormântare.
Nici lăcașurile de cult nu au fost ferite. La Biserica Donie din Focșani, procesul-verbal de evaluare a pagubelor menționa geamuri sparte, mobilier distrus și icoane profanate. Unul dintre geamuri a fost spart cu pistolul.
Ramona Miron și Horia Dumitrescu au identificat și ridicări de automobile fără acte, furturi din cooperative viticole și incidente în comunele traversate de coloanele militare. Horia Dumitrescu aprecia că amploarea completă nu mai poate fi reconstituită și enumera printre faptele întâlnite în arhive „furturi, devastări, violuri, jafuri, omoruri”.
Cercetările asupra anului 1944 nu se limitează la Vrancea. În 2025, istoricul Ion I. Solcanu a publicat studiul „The Testimonies Given by the Inhabitants of Baia and Iași Counties on the Killings, Crimes, and Plunders Perpetrated by the Soldiers of the Red Army after the Breaking of the War Front Line in April 1944”, în Annals of the Academy of Romanian Scientists, Series on History and Archaeology, vol. 17, nr. 1. Cercetarea folosește aproximativ 100 de declarații date de refugiați din localități ale județelor Baia și Iași după pătrunderea trupelor sovietice în primăvara anului 1944. Mărturiile privesc omoruri, jafuri și alte abuzuri, iar autorul menționează și existența unor declarații despre unități sovietice care s-au comportat disciplinat.
Deportări, control economic și schimbarea regimului politic
În ianuarie 1945 a început deportarea în Uniunea Sovietică a zeci de mii de etnici germani din România pentru muncă forțată. Măsura a vizat în principal persoane apte de muncă din comunitățile germane.
Guvernul condus de Nicolae Rădescu a protestat împotriva deportărilor. În nota din 13 ianuarie 1945, autoritățile române invocau obligația statului de a-și proteja cetățenii indiferent de origine etnică.
Prezența sovietică a influențat în același timp evoluția politică a României. În februarie și martie 1945, Andrei Vîșinski, adjunct al comisarului sovietic pentru Afaceri Externe, a intervenit în criza guvernamentală de la București. O telegramă trimisă la 2 martie 1945 de reprezentantul american Burton Y. Berry consemna că Petru Groza era alegerea susținută de Moscova.
Într-o altă telegramă, din 7 martie, Berry relata discuția purtată cu regele Mihai după instalarea guvernului Groza. Potrivit relatării regelui, Vîșinski transmisese că retragerea mandatului acordat lui Groza ar fi fost privită de guvernul sovietic drept un act ostil și avertizase asupra consecințelor unui refuz. Guvernul Petru Groza a depus jurământul la 6 martie 1945.
Moscova a respins acuzația că intervenția lui Vîșinski reprezenta un amestec nelegitim în politica românească și a justificat schimbarea guvernului prin necesitatea menținerii ordinii în spatele frontului.
Controlul sovietic a avut și o componentă economică. România trebuia să achite despăgubirile prevăzute prin armistițiu și să susțină logistic trupele sovietice. În anii următori au funcționat societățile mixte româno-sovietice cunoscute sub numele de SovRomuri, create în sectoare precum petrolul, transporturile, industria minieră și alte domenii de interes pentru economia sovietică.
În plan politic, comuniștii au dobândit treptat controlul instituțiilor-cheie. Alegerile parlamentare din noiembrie 1946 au fost urmate de eliminarea principalelor forțe de opoziție, iar la 30 decembrie 1947 regele Mihai I a abdicat și a fost proclamată Republica Populară Română.
Trupele sovietice au rămas în România până în 1958
Tratatul de pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947, prevedea la articolul 21 retragerea forțelor aliate din România într-un termen de 90 de zile de la intrarea sa în vigoare. Pentru Uniunea Sovietică exista însă o excepție: Moscova putea menține în România forțele necesare pentru asigurarea comunicațiilor cu armata sovietică din zona de ocupație a Austriei.
Numărul militarilor a variat foarte mult de-a lungul anilor. În materialul inițial erau menționate aproximativ 500.000 de militari sovietici în noiembrie 1945 și peste 600.000 în martie 1946, urmate de o reducere treptată a efectivelor.
La 17 aprilie 1958, Moscova a informat oficial conducerea de la București că intenționa să-și retragă trupele. La 24 mai, Comitetul Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varșovia a aprobat măsura. IICCMER estimează că în acel moment se mai aflau în România aproximativ 25.000 de militari sovietici.
Retragerea s-a desfășurat în principal în lunile iunie și iulie 1958, însoțită de ceremonii oficiale și manifestații organizate în numele „prieteniei româno-sovietice”. Acordul bilateral prevedea desfășurarea plecării efectivelor pe parcursul verii.
Plecarea armatei sovietice nu a schimbat caracterul regimului politic. România a rămas membră a Tratatului de la Varșovia și a CAER, iar conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a intensificat în aceeași perioadă represiunea împotriva celor considerați adversari politici.