Monstrul din Loch Ness, cunoscut sub numele de „Nessie”, este o presupusă creatură acvatică asociată cu Loch Ness, un lac din regiunea Highlands, în nordul Scoției. Legenda modernă s-a răspândit în 1933, după publicarea unor relatări despre un animal neobișnuit observat la suprafața apei. În deceniile următoare au apărut fotografii și filme, iar lacul a fost cercetat cu sonar, camere subacvatice și, mai recent, prin analiza ADN-ului rămas în apă. Nicio investigație nu a identificat până acum o specie necunoscută de mari dimensiuni care să corespundă imaginii populare a lui Nessie.
Loch Ness, un lac adânc și cu apă întunecată
Loch Ness se află de-a lungul Great Glen, o vale care traversează nordul Scoției. Lacul are aproximativ 37 de kilometri lungime, iar adâncimea depășește 200 de metri în unele zone. Prin volumul foarte mare de apă, Loch Ness se numără printre cele mai importante lacuri de apă dulce din Insulele Britanice.
Apa are o culoare închisă din cauza particulelor organice provenite în special din solurile bogate în turbă din jurul lacului. Lumina pătrunde greu în adâncime, ceea ce reduce foarte mult vizibilitatea sub apă.
În 1996, R. I. Jones și colaboratorii săi au publicat în Freshwater Biology o cercetare privind lumina și dezvoltarea fitoplanctonului din Loch Ness. Fitoplanctonul este format din organisme microscopice care trăiesc în apă și reprezintă o parte importantă a bazei lanțului alimentar. Cercetătorii au constatat că lumina disponibilă în apă limitează puternic dezvoltarea fitoplanctonului.
Loch Ness este descris drept oligotrof – un lac cu o cantitate relativ redusă de nutrienți și cu puțină hrană produsă în apă.
Adâncimea și vizibilitatea redusă au alimentat ideea că un animal ar putea rămâne ascuns perioade îndelungate.
Sfântul Columba și „fiara” din râul Ness
O relatare din secolul al VII-lea este prezentată adesea drept cea mai veche poveste despre o creatură neobișnuită din zona Loch Ness. Episodul apare în Vita Sancti Columbae, o carte religioasă despre viața și minunile Sfântului Columba, scrisă de Adomnán, abate al mănăstirii de pe insula Iona.
Adomnán povestește că, în timpul unei călătorii printre picți – populația care locuia atunci în nordul și estul Scoției -, Columba a ajuns lângă râul Ness. Acolo ar fi întâlnit oameni care îngropau un bărbat atacat în apă de o „fiară”. Unul dintre însoțitorii sfântului a intrat apoi în râu, iar creatura s-ar fi apropiat de el. Columba i-a poruncit să se retragă, iar animalul a fugit.
Episodul se petrece în râul Ness, nu în Loch Ness, și apare într-o lucrare religioasă scrisă la aproximativ un secol după perioada în care a trăit Columba.
Jacqueline Borsje a analizat povestirea într-un studiu publicat în 1994 în revista Peritia. Cercetătoarea a arătat că episodul trebuie înțeles în contextul unei narațiuni despre o minune atribuită sfântului, nu ca o descriere zoologică în sensul modern.
Cum a început legenda modernă
Legenda modernă a prins contur în primăvara anului 1933. La 2 mai, Inverness Courier a publicat relatarea unui cuplu lcare susținea că a văzut un animal foarte mare mișcându-se la suprafața lacului. Presa britanică a preluat povestea, iar interesul pentru Loch Ness a crescut rapid.
Aldie Mackay călătorea împreună cu soțul ei pe drumul de lângă lac când a observat o puternică agitație a apei și o formă mare care s-ar fi rostogolit la suprafață. Descrierea era prea vagă pentru identificarea unui animal.
În lunile următoare au apărut alte mărturii, iar ziarele din afara Scoției au început să urmărească subiectul. Loch Ness a atras vizitatori, fotografi și persoane interesate să găsească presupusa creatură.
Treptat s-a format imaginea devenită familiară: un animal mare, cu corp voluminos, cap mic și un gât lung ridicat deasupra apei.
Aspectul atribuit lui Nessie a fost comparat frecvent cu cel al unui plesiozaur. Plesiozaurii au fost reptile marine dispărute, unele cu gât foarte lung, corp masiv și patru înotătoare. Au trăit în aceeași eră geologică în care au existat dinozaurii și au dispărut în urmă cu aproximativ 66 de milioane de ani.
Asemănarea dintre reconstrucțiile plesiozaurilor și imaginea populară a monstrului din Loch Ness a făcut ca ipoteza unei reptile supraviețuitoare să devină foarte cunoscută.
Zoologii și paleontologii au exprimat însă îndoieli încă din anii 1930. În noiembrie 1934, Nature a relatat o dezbatere organizată la Linnean Society of London, una dintre cele mai vechi societăți științifice dedicate studiului naturii. Sir Arthur Smith Woodward a subliniat că plesiozaurii nu apar în straturi geologice mult mai recente și considera nejustificată compararea presupusului animal cu o reptilă din era Mezozoică.
Primele fotografii
În noiembrie 1933, Hugh Gray, un locuitor din zona Loch Ness, a realizat una dintre primele fotografii despre care s-a afirmat că arată presupusul monstru. Gray se plimba pe malul lacului când a observat ceva în apă și a făcut mai multe fotografii cu aparatul său Kodak; una singură a ieșit suficient de clar pentru a fi publicată. Imaginea arată o formă neclară la suprafața apei și a fost interpretată în moduri foarte diferite, de la un animal necunoscut până la un câine aflat în apă.
Mult mai cunoscută a devenit fotografia publicată în 1934 și atribuită lui Robert Kenneth Wilson, un medic londonez. Imaginea părea să arate un cap mic și un gât lung ridicate deasupra apei și a intrat rapid în imaginarul legat de Nessie. Reputația lui Wilson a contat mult la vremea respectivă: ideea că un medic respectat ar putea participa la o înșelătorie părea puțin probabilă pentru mulți dintre cei care au văzut fotografia.
Fotografia cunoscută astăzi sub numele de „fotografia chirurgului” a fost reprodusă timp de decenii în ziare, reviste și cărți. Versiunea răspândită cel mai mult era însă decupată. În cadrul complet se vede o porțiune mai mare din lac, iar presupusa creatură pare mai mică decât în imaginea care a devenit celebră.
În anii 1990, povestea fotografiei a fost reexaminată de Alastair Boyd, fost profesor de artă devenit cercetător pasionat al fenomenului Loch Ness, și de prietenul său David Martin. Cei doi au ajuns la Christian Spurling, fiul vitreg al lui Marmaduke Wetherell. Spurling a declarat că el a construit obiectul fotografiat: un mic cap și un gât montate pe turnul unui submarin de jucărie.
Marmaduke Wetherell era un vânător și aventurier pe care Daily Mail îl trimisese în 1933 să caute urme ale monstrului. Wetherell a fost implicat anterior într-un episod în care niște urme prezentate drept dovezi ale existenței lui Nessie s-au dovedit a fi făcute cu un picior de hipopotam împăiat. Potrivit mărturiei lui Spurling, Wetherell a pus ulterior la cale falsificarea fotografiei ca răzbunare față de ziar, după umilința provocată de acel episod.
Boyd și Martin au publicat investigația, iar explicația farsei a devenit cea mai cunoscută interpretare a originii fotografiei. Nu toți cercetătorii fenomenului au acceptat fără rezerve mărturia lui Spurling, dar fotografia nu mai este considerată o dovadă sigură pentru existența unei creaturi necunoscute în Loch Ness.
Ce au arătat cercetările moderne
În 1987, „Operation Deepscan” a folosit mai multe ambarcațiuni echipate cu sonar pentru a scana o mare parte a lacului. Au fost înregistrate trei semnale neobișnuite în ape adânci, dar ele nu au mai apărut când zonele au fost verificate din nou și nu au putut fi atribuite unui animal necunoscut.
O investigație diferită a început în 2018, când echipa geneticianului Neil Gemmell, de la University of Otago, a prelevat aproximativ 250 de probe de apă. Cercetătorii au analizat ADN-ul ambiental – urmele genetice lăsate în apă de organismele care trăiesc în lac. Nu au fost găsite dovezi pentru prezența unei reptile mari sau a altor animale neobișnuite.
În 2025, Charles G. M. Paxton, Adrian J. Shine și Valentin M. Popov au analizat peste 1.800 de relatări despre Nessie. Studiul a urmărit modul în care mărturiile sunt înregistrate și interpretate, nu să demonstreze existența creaturii. Paxton și Shine au cercetat separat și imaginea populară a monstrului cu mai multe „cocoașe” ieșind din apă, arătând că o asemenea poziție este greu de împăcat cu anatomia unui animal lung, asemănător unui șarpe sau unui țipar.