Biserica din Streisângeorgiu se numără printre monumentele medievale importante ale Văii Streiului, atât prin vechimea sa, cât și prin legăturile cu lumea cnezilor și nemeșilor români din Țara Hațegului. Monumentul a atras atenția istoricilor prin arhitectură, pictură și prin inscripțiile care păstrează numele unor ctitori din prima parte a secolului al XV-lea.
Un moment important în istoria cercetării monumentului medieval l-a reprezentat studiul publicat de Nicolae Iorga în 1926, în „Memoriile Secțiunii Istorice” ale Academiei Române. Textul, intitulat „Cea mai veche ctitorie de nemeși români din Ardeal (1408–9)”, pornea de la o frescă din biserica de la Streisângeorgiu, pe care istoricul o considera de o importanță deosebită pentru înțelegerea vieții românilor din Ardeal în epoca medievală.
În studiul său, Iorga descria fresca în care apar ctitorii ținând pe palme o biserică, potrivit unui obicei frecvent în reprezentările medievale ale fondatorilor de lăcașuri religioase. Clădirea pictată era prezentată ca având un caracter mai curând apusean, cu un turn lipit în față și cu altarul retras față de zidurile naosului. Istoricul remarca și ferestrele, care păreau să fi avut ancadramente gotice.
Iorga observa vestimentația ctitorilor, pe care o lega de lumea boierimii românești vechi. Bărbații erau reprezentați cu haine roșii și verzi, purtând săbii curbate, iar femeia era descrisă într-un costum care păstra elemente ale portului românesc.
Partea esențială a studiului era însă inscripția slavonă, pe care istoricul a încercat să o citească și să o interpreteze. Din lectura propusă de Iorga rezultau nume precum jupan Latco, jupanița Nistora, jupan Chendreș și Vlaicu, fiul lui Chendreș. Textul îi lega de zidirea unei mănăstiri sau biserici închinate Sfântului Gheorghe.
Datarea propusă de Iorga se sprijinea pe inscripție, unde apare anul 6917, corespunzător anilor 1408–1409. În aceeași inscripție sunt menționați regele Sigismund și voievozii ardeleni Ioan și Iacob, ceea ce plasa monumentul într-un context politic precis, la începutul secolului al XV-lea.
Pentru istoricul român, fresca de la Streisângeorgiu deschidea o fereastră asupra unei lumi sociale aparte: nobilimea românească locală, legată de vechile familii cneziale din Țara Hațegului. Iorga nu îi privea pe ctitori ca pe simpli țărani înstăriți, ci ca pe reprezentanți ai unei elite românești medievale, cu rang, avere, rol militar și legături politice.
În sprijinul interpretări, Iorga a adus în discuție documente medievale din anii 1404 și 1421, în care apar nume apropiate de cele din inscripție. Sunt menționați cnezi și nobili din Hațeg, Streisângeorgiu, Batiz, Densuș, Ohaba și alte localități din zonă.
În finalul studiului, Iorga formula una dintre concluziile sale cele mai importante: fresca de la Streisângeorgiu punea într-o lumină nouă nemeșimea românească din Ardeal. Elita locală era prezentată ca nefiind nici maghiarizată, nici ruptă de vechea credință și cultură, ci păstrând trăsături apropiate de lumea românească de peste munți.
Unele interpretări au fost ulterior reluate, completate sau nuanțate de alți specialiști. Totuși, meritul său rămâne important: a atras atenția asupra valorii excepționale a bisericii din Streisângeorgiu și asupra frescei ctitorilor.
Cercetările ulterioare au revenit asupra monumentului, asupra picturii și asupra contextului medieval al satului Streisângeorgiu. Un loc aparte îl ocupă studiile lui Radu Popa, care au adus noi observații privind biserica, zona Hațegului și rolul nobilimii românești locale.