România în al Doilea Război Mondial a trecut, între 1939 și 1945, prin schimbări teritoriale, politice și militare majore. La începutul conflictului, statul român și-a declarat neutralitatea. În vara anului 1940 a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herța, nordul Transilvaniei și Dobrogea de Sud, iar în iunie 1941 a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice alături de Germania. La 23 august 1944, România a rupt alianța cu Berlinul și a trecut de partea Națiunilor Unite, continuând luptele împotriva Germaniei și Ungariei până în mai 1945.
Participarea României la război cuprinde campaniile militare de pe Frontul de Est, administrația românească din Transnistria, Holocaustul, dezastrul militar de la Stalingrad, bombardamentele anglo-americane, ofensiva sovietică din 1944, actul de la 23 august și campaniile din Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia. Războiul a produs sute de mii de pierderi militare și civile și a schimbat profund poziția internațională și regimul politic al României.
Neutralitatea și pierderile teritoriale din 1940
Al Doilea Război Mondial a început în Europa la 1 septembrie 1939, odată cu atacarea Poloniei de către Germania. La 6 septembrie, Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a aprobat poziția de neutralitate a României. Literatura de specialitate a caracterizat politica Bucureștiului din primele luni ale războiului și drept o „neutralitate binevoitoare” față de Polonia, stat cu care România avea relații apropriate.
Situația internațională era însă nefavorabilă. Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat de Germania și Uniunea Sovietică la 23 august 1939, cuprindea un protocol secret referitor la sferele de interes ale celor două puteri în Europa de Est, în care partea sovietică își manifesta interesul pentru Basarabia. Prăbușirea Franței în iunie 1940 a slăbit și mai mult poziția externă a României.
La 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a adresat guvernului român un ultimatum prin care cerea evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Un al doilea ultimatum a urmat la 28 iunie. În lipsa unui sprijin militar extern și în fața perspectivei unui război cu Uniunea Sovietică, autoritățile române au acceptat retragerea armatei și administrației. Trupele sovietice au ocupat Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța.
Criza teritorială a continuat. La 30 august 1940, prin al doilea arbitraj de la Viena, impus de Germania și Italia, partea de nord a Transilvaniei a fost cedată Ungariei. La 7 septembrie, prin Tratatul de la Craiova, Dobrogea de Sud, cunoscută și sub numele de Cadrilater, a revenit Bulgariei.
Pierderile teritoriale au provocat o criză politică majoră. Regele Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 în favoarea fiului său, Mihai I, iar generalul Ion Antonescu a devenit principalul conducător politic al statului.
În lunile următoare, România s-a apropiat rapid de Germania. O Misiune Militară Germană a sosit în țară în octombrie 1940, iar la 23 noiembrie România a aderat la Pactul Tripartit.
Pentru București, apropierea de Berlin s-a produs într-un context marcat de izolarea diplomatică, de teama față de Uniunea Sovietică și de speranța recuperării teritoriilor pierdute. Germania urmărea, la rândul ei, consolidarea poziției militare în sud-estul Europei și menținerea accesului la petrolul românesc.
Intrarea în război și campania de pe Frontul de Est
La 22 iunie 1941, Germania a început Operațiunea „Barbarossa”, ofensiva împotriva Uniunii Sovietice. În aceeași zi, România a intrat în război alături de Germania.
Obiectivul imediat al armatei române era recuperarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Armata română a participat împreună cu trupele germane la operațiunile desfășurate în iunie și iulie 1941, iar până la sfârșitul lunii iulie teritoriile pierdute cu un an înainte au revenit sub administrație românească.
Campania nu s-a oprit însă la Nistru. Ion Antonescu a decis continuarea operațiunilor pe teritoriul Uniunii Sovietice. Decizia a provocat opoziție în rândul unor lideri politici români, care considerau că obiectivul războiului a fost îndeplinit prin recuperarea Basarabiei și a nordului Bucovinei.
Armata română a participat în continuare la operațiunile din Ucraina, Crimeea, regiunea Mării Azov, Caucaz și zona Stalingradului. Una dintre primele confruntări majore de după trecerea Nistrului a fost bătălia pentru Odessa. Armata a 4-a română a asediat orașul din august până în octombrie 1941 și a suferit pierderi importante.
După ocuparea Odessei, teritoriul dintre Nistru și Bug a fost administrat de România sub denumirea de Guvernământul Transnistriei. Regiunea nu a fost încorporată formal în statul român, ci s-a aflat sub administrație românească în timpul ocupației militare.
În 1942, participarea românească pe Frontul de Est a atins cea mai mare extindere. Armatele a 3-a și a 4-a române apărau sectoare întinse pe flancurile forțelor germane din zona Stalingradului. Trupele române aveau însă deficiențe importante în armamentul antitanc și în dotarea cu mijloace moderne.
Ofensiva sovietică declanșată la 19 noiembrie 1942 a rupt frontul în sectoarele apărate de trupele române. Numeroase unități au fost încercuite, dispersate sau distruse. Înfrângerea de la Cotul Donului și Stalingrad a afectat grav capacitatea armatei române și a accentuat neîncrederea față de perspectivele războiului purtat alături de Germania.
Bilanțul publicat de Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară pentru războiul împotriva Uniunii Sovietice este de 624.740 de pierderi militare românești: 71.585 de morți, 243.622 de răniți și bolnavi și 309.533 de dispăruți. Categoria celor dispăruți îi cuprinde și pe numeroși militari ajunși în prizonierat, astfel încât cifra nu poate fi considerată un bilanț al deceselor.
Holocaustul, populația civilă și bombardamentele
Războiul împotriva Uniunii Sovietice a fost însoțit de persecuții, deportări și crime în masă împotriva populației evreiești și rome. Regimul condus de Ion Antonescu a continuat și a extins legislația antisemită, iar după 22 iunie 1941 violența a căpătat o amploare mult mai mare.
La sfârșitul lunii iunie 1941 a avut loc pogromul de la Iași. În Basarabia și Bucovina au urmat execuții, deportări și internări în lagăre și ghetouri. Din toamna anului 1941, zeci de mii de evrei au fost deportați în Transnistria.
După ocuparea Odessei, autoritățile române au organizat represalii de amploare împotriva populației evreiești. În teritoriile aflate sub administrație românească, numeroase persoane au murit prin împușcare, deportare, înfometare, boli și condițiile extreme din lagăre și ghetouri.
Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România a estimat că între 280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni au fost uciși sau au murit în România și în teritoriile aflate sub control românesc. Cifra nu îi include pe cei aproximativ 135.000 de evrei români din nordul Transilvaniei care au pierit în Holocaust în perioada în care regiunea se afla sub administrație ungară.
Regimul Antonescu a deportat aproximativ 25.000 de romi în Transnistria. Peste 11.000 dintre cei deportați au murit. Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” menționează între cauzele mortalității condițiile de deportare și de trai din teritoriile în care au fost trimiși.
Populația civilă din România a fost afectată și de bombardamente. Importanța industriei petroliere românești pentru economia de război germană a făcut din zona orașului Ploiești una dintre principalele ținte ale aviației aliate.
La 1 august 1943, aviația americană a atacat rafinăriile din zona Ploiești în cadrul Operațiunii „Tidal Wave”. Bombardamentele asupra României s-au intensificat în 1944. București, Ploiești, Brașov și alte centre industriale și feroviare au fost atacate, iar raidurile au provocat victime în rândul populației și distrugeri importante.
În același timp, situația de pe Frontul de Est se deteriora. După retragerea din Crimeea, în primăvara anului 1944, forțele româno-germane au fost împinse spre frontierele României. Din martie 1944, luptele au ajuns din nou pe teritoriul țării.
Conducerea politică, opoziția și Palatul Regal au căutat, pe căi diferite, posibilitatea ieșirii din război. Negocieri și contacte diplomatice au avut loc la Cairo și Stockholm, în timp ce guvernul Antonescu continua să discute cu reprezentanții Germaniei și ai Aliaților.
La 20 august 1944, Armata Roșie a început ofensiva Iași-Chișinău. Frontul din Moldova s-a prăbușit rapid, iar perspectiva ocupării întregii țări de trupele sovietice a accelerat decizia politică de la București.
23 august 1944 și războiul împotriva Germaniei
La 23 august 1944, regele Mihai I l-a convocat pe Ion Antonescu la Palatul Regal. În timpul audienței, Antonescu a susținut amânarea încheierii imediate a armistițiului, în condițiile situației militare de pe front și ale contactelor diplomatice aflate în desfășurare. Discuția s-a încheiat prin arestarea lui Ion Antonescu și a lui Mihai Antonescu. Cercetătorii români descriu momentul drept punctul decisiv al acțiunii pregătite de Palat și de reprezentanții opoziției.
În seara zilei de 23 august, regele Mihai I a anunțat la radio schimbarea politicii externe și acceptarea armistițiului cu Națiunile Unite. Generalul Constantin Sănătescu a format un nou guvern.
Situația militară nu s-a clarificat imediat. Armistițiul cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite nu era încă semnat, iar trupele sovietice au continuat să captureze militari români în zilele următoare.
La 24 august au început atacurile germane asupra Bucureștiului, inclusiv bombardamente aeriene. Armata română a primit ordine să lupte împotriva trupelor germane, iar confruntările s-au extins în Capitală și în alte regiuni. Studiile ISPAIM consacrate evenimentelor din august 1944 consemnează victoria trupelor române în luptele pentru apărarea Bucureștiului și înlăturarea forțelor germane din zonele controlate de guvernul român.
România a continuat apoi războiul împotriva Germaniei și Ungariei. Operațiunile s-au desfășurat mai întâi în Transilvania. Până la 25 octombrie 1944, trupele române și sovietice au ajuns la frontiera româno-ungară din nord-vestul țării.
Armata română a participat ulterior la operațiunile din Ungaria și Cehoslovacia. Luptele au continuat până în mai 1945.
Potrivit bilanțului publicat de Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, între 24 august 1944 și 9 mai 1945 România a angajat 538.536 de militari în războiul împotriva Germaniei, dintre care 21.035 au murit, 90.344 au fost răniți sau s-au îmbolnăvit, iar 58.443 au fost declarați dispăruți. Totalul pierderilor militare pentru această etapă este de 169.822.
Armistițiul, pacea și consecințele războiului
Convenția de Armistițiu dintre România și Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite a fost semnată la Moscova la 12 septembrie 1944.
Condițiile au fost severe pentru România. Statul român trebuia să participe la războiul împotriva Germaniei și Ungariei cu cel puțin 12 divizii, să permită deplasarea trupelor sovietice pe teritoriul său și să plătească Uniunii Sovietice despăgubiri în valoare de 300 de milioane de dolari, calculate la valoarea dolarului din 1938 și achitate în principal prin livrări de produse. A fost instituită Comisia Aliată de Control, în cadrul căreia Uniunea Sovietică a avut poziția dominantă.
Convenția a declarat nul arbitrajul de la Viena din 30 august 1940. În schimb, pierderile teritoriale din est au fost menținute, Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța rămânând sub control sovietic.
România nu a primit statutul juridic de cobeligerant pe care reprezentanții săi l-au solicitat după război, în pofida participării armatei române la luptele împotriva Germaniei și Ungariei. Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară consemnează că statutul nu a fost recunoscut prin Tratatul de Pace de la Paris.
Tratatul de Pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate a fost semnat la Paris la 10 februarie 1947. Textul tratatului recunoștea faptul că România încetase operațiunile împotriva Uniunii Sovietice în august 1944 și participase ulterior activ la războiul împotriva Germaniei, fără a-i acorda însă statutul de cobeligerant.
Dobrogea de Sud a rămas Bulgariei. Dintre marile teritorii pierdute în 1940, România a recuperat nordul Transilvaniei, dar nu ți Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herța sau Cadrilaterul.
Costurile războiului nu pot fi reduse la numărul militarilor morți. Statisticile militare cuprind sute de mii de răniți, bolnavi, dispăruți și prizonieri. La pierderile armatei s-au adăugat victimele civile ale bombardamentelor și luptelor, victimele Holocaustului, deportările, distrugerile materiale și consecințele economice ale războiului și ale ocupației sovietice.
Prezența Armatei Roșii a schimbat și raportul politic din interiorul țării. La 6 martie 1945 a fost instalat guvernul condus de Petru Groza, într-un context în care autoritățile sovietice aveau o influență decisivă asupra evoluției politice din România.
În anii 1945–1947, influența comuniștilor asupra instituțiilor statului a crescut, iar partidele de opoziție au fost treptat înlăturate din viața politică. La 30 decembrie 1947, regele Mihai I a abdicat, monarhia a fost desființată, iar România a fost proclamată republică populară.
Întrebări frecvente despre România în al Doilea Război Mondial
Care a fost rolul României în al Doilea Război Mondial?
România a participat la război în două etape militare principale. Între 22 iunie 1941 și august 1944 a luptat împotriva Uniunii Sovietice alături de Germania. Obiectivul inițial a fost recuperarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, dar armata română a continuat ulterior războiul dincolo de Nistru. După 23 august 1944, România a trecut de partea Națiunilor Unite și a luptat împotriva Germaniei și Ungariei până în mai 1945.
Câți morți a avut România în al Doilea Război Mondial?
Bilanțurile militare citate de Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară consemnează 71.585 de militari români morți în războiul împotriva Uniunii Sovietice și 21.035 în campania împotriva Germaniei, în total 92.620 de morți în cele două statistici.
Cifra nu reprezintă totalul tuturor cetățenilor României care au murit din cauza războiului. O parte dintre militarii declarați dispăruți au murit în captivitate, iar la bilanțul militar se adaugă victimele civile, deportările și victimele Holocaustului. Din acest motiv, nu există o singură cifră care să poată reprezenta toate pierderile umane ale României din perioada războiului.
În ce ani a participat România la al Doilea Război Mondial?
România și-a declarat neutralitatea în septembrie 1939. Participarea militară directă a început la 22 iunie 1941, odată cu războiul împotriva Uniunii Sovietice, și a continuat până în mai 1945. Din august 1944, România a luptat împotriva Germaniei și Ungariei.
Câți români au luptat în al Doilea Război Mondial?
Nu există o singură cifră care să reprezinte numărul total al militarilor români care au participat la război între 1941 și 1945, deoarece efectivele s-au schimbat permanent, iar numeroși militari au participat la mai multe campanii.
Pentru perioada de după 23 august 1944 există un bilanț precis publicat de Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară: între 24 august 1944 și 9 mai 1945 au fost angajați în luptă 538.536 de militari români.