Partidul Comunist din România a apărut în 1921, în urma scindării Partidului Socialist și a deciziei majorității delegaților de a adera la Internaționala Comunistă. Congresul început la București la 8 mai a marcat desprinderea grupării comuniste de social-democrații reformiști, dar lucrările au fost întrerupte de autorități înainte de stabilirea completă a conducerii și a statutului. Organizarea partidului a continuat la congresul de la Ploiești din octombrie 1922. Scos în afara legii în 1924, partidul a activat clandestin până în august 1944, iar după război a ajuns treptat să controleze statul, într-un context dominat de prezența militară și influența politică a Uniunii Sovietice.
Formarea partidului și congresul din mai 1921
După Primul Război Mondial, socialiștii români au avut viziuni diferite asupra direcției pe care partidul trebuia să o urmeze. O parte a susținut apropierea de bolșevici, afilierea la Internaționala Comunistă și schimbarea radicală a sistemului politic și social, după modelul revoluției din Rusia. Social-democrații reformiști au respins această cale și au susținut schimbări treptate, obținute prin mijloace politice și parlamentare.
Internaționala Comunistă, cunoscută și sub numele de Comintern, a fost creată la Moscova în 1919 pentru a reuni și coordona partidele comuniste din diferite țări. Gheorghe Cristescu, Eugen Rozvan, Alexandru Dobrogeanu-Gherea și David Fabian au mers la Moscova în noiembrie 1920, unde au discutat cu liderii Cominternului Grigori Zinoviev și Nikolai Buharin. Condițiile cerute pentru aderare au accentuat conflictul dintre radicalii favorabili Moscovei și socialiștii moderați.
Aripa reformistă s-a retras înaintea congresului convocat pentru mai 1921, iar susținătorii afilierii la Comintern au devenit majoritari. Congresul s-a deschis la București în dimineața zilei de 8 mai. O relatare directă se găsește în ziarul „Socialismul”, care se prezenta drept „Organul Partidului Socialist și al Uniunii Sindicale” și care, în numărul din 11 mai, a publicat pe prima pagină dezbaterile din primele două zile.
Delegații nu au putut folosi Clubul Socialist, iar ședințele au început în încăperile redacției ziarului. „Socialismul” consemna că erau reprezentate 27 de secțiuni, prin 540 de mandate. Dintre ele, 380 susțineau afilierea fără rezerve la Internaționala a III-a, 78 erau pentru afilierea cu rezerve, iar 82 urmau să se pronunțe după dezbateri.
Disputa nu privea numai apropierea de Moscova. Fracțiunea socialistă unitară a cerut amânarea congresului și a contestat felul în care au fost aleși unii delegați și organizate consultările interne. Moțiunea publicată atunci arată că opoziția față de gruparea comunistă era încă prezentă în timpul lucrărilor.
Majoritatea congresului a susținut însă Internaționala Comunistă. Încă din 8 mai au fost adoptate moțiuni de solidaritate cu Cominternul și cu regimul sovietic. Uuna dintre moțiuni susținea înlocuirea capitalismului cu un sistem al „sfaturilor de muncitori și țărani săraci” – termen folosit pentru soviete.
Votul pentru afilierea la Comintern a avut loc la 11 mai. Aderarea presupunea acceptarea celor 21 de condiții stabilite de Internaționala Comunistă, între care respectarea hotărârilor organizației și ruperea de social-democrația reformistă. A doua zi, poliția a întrerupt congresul și a arestat numeroși participanți.
Congresul de la Ploiești și anii de ilegalitate
Organizarea începută în mai 1921 a continuat la cel de-al doilea congres, desfășurat clandestin la Ploiești în zilele de 3 și 4 octombrie 1922. Delegații au adoptat statutul și denumirea „Partidul Comunist din România, Secție a Internaționalei Comuniste”. Statutul stabilea explicit apartenența la Comintern și obligația de a respecta hotărârile Internaționalei.
În fruntea partidului a fost ales Gheorghe Cristescu, de meserie plăpumar, de unde și porecla sub care a rămas cunoscut. Cristescu provenea din vechea mișcare socialistă și a participat la discuțiile de la Moscova din 1920. A condus partidul până în 1924. Conflictele cu noua conducere și diferențele față de linia Cominternului au dus la excluderea sa în 1926.
Cominternul considera România un stat multinațional format după Primul Război Mondial prin alipirea unor teritorii asupra cărora minoritățile ar fi trebuit să aibă dreptul la autodeterminare. PCdR a preluat această poziție, iar la congresul din 1924 a susținut posibilitatea desprinderii Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei și Dobrogei de statul român. . În 1924, partidul a fost scos în afara legii, dar a continuat să activeze clandestin.
Interzicerea nu a însemnat încetarea activității. Conducerea s-a reorganizat de mai multe ori, unele congrese s-au desfășurat în afara țării, iar comuniștii au încercat să își mențină prezența publică prin organizații legale sau semiclandestine. PCdR a rămas însă o formațiune redusă numeric. Un studiu publicat de IICCMER menționează o estimare de aproximativ 2.500 de membri la sfârșitul anilor 1930; statisticile întocmite ulterior pentru recunoașterea activității din ilegalitate au ajuns la aproximativ 5.000 de persoane pentru perioada de dinainte de 23 august 1944.
În anii ilegalității au devenit cunoscuți mai mulți comuniști care aveau să ocupe funcții importante după 1944, între care Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucrețiu Pătrășcanu, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. Nicolae Ceaușescu s-a alăturat mișcării comuniste în anii 1930.
Revenirea în legalitate și preluarea puterii
La 23 august 1944, regele Mihai I l-a destituit și arestat pe Ion Antonescu, iar România a încetat alianța cu Puterile Axei. Partidul Comunist a revenit în legalitate și a intrat în noua viață politică alături de Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal și Partidul Social Democrat, formațiuni reunite în Blocul Național Democrat. Armata Roșie a intrat în București la 31 august. Convenția de armistițiu a fost semnată la Moscova la 12 septembrie.
Prezența sovietică a oferit comuniștilor un sprijin politic de care nu au beneficiat în perioada interbelică. Reprezentanți ai partidului au primit posturi în guvernele formate după 23 august, iar presiunile Moscovei asupra vieții politice românești au devenit tot mai vizibile. La 27 februarie 1945, Andrei Vîșinski, adjunct al ministrului sovietic de externe, a cerut înlocuirea guvernului Nicolae Rădescu. Guvernul condus de Petru Groza a fost instalat la 6 martie.
În octombrie 1945, denumirea Partidul Comunist din România a fost schimbată în Partidul Comunist Român, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ales secretar general. Un an mai târziu, Blocul Partidelor Democrate, dominat de comuniști și aliații lor, a primit majoritatea covârșitoare a mandatelor în alegerile din 19 noiembrie 1946. Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste descrie scrutinul drept fraudat.
În 1947 au fost înlăturate principalele obstacole politice rămase. Partidul Național Țărănesc a fost scos în afara legii la 29 iulie, iar Iuliu Maniu și Ion Mihalache au primit condamnări la muncă silnică pe viață. La 30 decembrie, regele Mihai I a fost silit să abdice, iar parlamentul a proclamat Republica Populară Română.
Fuziunea dintre PCR și Partidul Social Democrat a avut loc între 21 și 23 februarie 1948 și a dus la apariția Partidului Muncitoresc Român – PMR. În același an, noua putere a adoptat Constituția Republicii Populare Române, a naționalizat mii de întreprinderi și a înființat Direcția Generală a Securității Poporului. Procesul de colectivizare a agriculturii a început în 1949.
De la Partidul Muncitoresc Român la PCR
Partidul Muncitoresc Român a dominat sistemul politic în anii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. După moartea sa, la 19 martie 1965, Nicolae Ceaușescu a fost ales prim-secretar al PMR. La Congresul al IX-lea, desfășurat între 19 și 24 iulie, partidul a revenit la numele Partidul Comunist Român, iar Ceaușescu a devenit secretar general.
Constituția adoptată la 21 august 1965 a proclamat Republica Socialistă România și a fixat juridic poziția PCR în stat. Articolul 3 prevedea că „forța politică conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român”. Partidul controla viața politică, administrația și principalele organizații publice, iar Constituția definea economia drept socialistă, bazată pe proprietatea de stat și cooperatistă asupra mijloacelor de producție.
În perioada lui Nicolae Ceaușescu, istoria partidului a fost prezentată într-o formă oficială care elimina conflictele și slăbiciunile din primii ani. Un exemplu este chiar ediția „Scînteia” din 8 mai 1983, publicată la 62 de ani de la congresul din 1921. Ziarul afirma că în acea zi „a fost făurit Partidul Comunist Român” și îl prezenta drept continuator al tradițiilor revoluționare și al luptei istorice a poporului român.
În articolul aniversar publicat în 1983 nu mai apar disputele dintre socialiști, opoziția față de afilierea la Comintern sau dimensiunea redusă a partidului în perioada interbelică. „Scînteia” susținea că PCR nu a fost „produsul unei conjuncturi”, ci continuatorul luptelor pentru dreptate, libertate și independență, iar perioada clandestină era descrisă ca o persecuție exercitată de „regimul burghezo-moșieresc”.
PCR a rămas singurul partid politic legal până în decembrie 1989. Ultimul său congres, al XIV-lea, s-a desfășurat între 20 și 24 noiembrie. Protestele începute la Timișoara la 15 decembrie s-au extins în zilele următoare, iar la 22 decembrie Nicolae Ceaușescu a părăsit sediul Comitetului Central, moment care a marcat pierderea puterii de către conducerea partidului