Asonanța este o figură de stil bazată pe repetarea unor vocale în cuvinte apropiate, pentru a crea un efect sonor. De exemplu, în propoziția „Apele calme scaldă malul”, vocala „a” se repetă în silabele accentuate ale mai multor cuvinte. Asonanța este întâlnită mai ales în poezie, unde contribuie la sonoritatea și ritmul versurilor.
Definiție: Asonanța constă în repetarea aceleiași vocale, îndeosebi accentuate, în cuvinte apropiate, pentru a obține un efect expresiv. Termenul desemnează și un tip de rimă imperfectă.
Exemplu: „Luna urcă ușor pe culme”.
Explicație: Repetarea vocalei „u”, mai ales în „luna”, „urcă” și „culme”, contribuie la sonoritatea enunțului.
Ce este asonanța?
În dicționarele de specialitate, asonanța este definită prin repetarea aceleiași vocale accentuate în două sau mai multe cuvinte apropiate. Repetarea poate contribui la ritmul unei propoziții sau al unui vers.
De exemplu, în „Apele calme scaldă malul”, vocala „a” se repetă în silabele accentuate din „apele”, „calme”, „scaldă” și „malul”. Apropierea sunetelor dă propoziției o anumită muzicalitate.
Asonanța nu presupune repetarea unor cuvinte întregi. Efectul apare prin asemănarea sunetelor vocalice, chiar dacă termenii au sensuri și forme diferite.
Exemple de asonanță în limba română
Asonanța poate fi realizată prin repetarea vocalelor „a”, „e”, „i”, „o”, „u”, „ă”, „â” sau „î”. Efectul depinde de apropierea cuvintelor, de accent și de felul în care este rostit enunțul.
„Apele calme scaldă malul.” – Se repetă vocala accentuată „a”.
„Luna urcă ușor pe culme.” – Vocala „u” revine în mai multe cuvinte apropiate.
„Marea albastră spală malul.” – Repetarea vocalei „a” contribuie la sonoritatea propoziției.
„Vine liniștea prin grădini.” – Se remarcă repetarea vocalei „i”, în special în silabele accentuate ale unor cuvinte.
Exemplele ilustrează repetarea intenționată a unor vocale. Într-un text obișnuit, aceeași vocală poate apărea de mai multe ori fără să producă un efect stilistic evident.
Asonanța în literatura română
Poeții folosesc asonanța pentru a da versurilor o anumită sonoritate. Repetarea vocalelor poate susține ritmul, poate crea impresia de liniște sau poate accentua mișcarea descrisă.
Un exemplu se poate observa în poezia „Sara pe deal” de Mihai Eminescu:
„Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,”
Repetarea vocalei „a” în cuvinte precum „sara”, „jale”, „scapără” și „cale” contribuie la muzicalitatea versurilor. Efectul este susținut și de ritm, precum și de rima dintre „jale” și „cale”.
În poezie, asonanța poate apărea alături de alte procedee sonore, fără să fie întotdeauna elementul dominant. De aceea, analizarea unui vers presupune observarea întregii sale sonorități, nu doar numărarea vocalelor.
Care este diferența dintre asonanță și aliterație?
Asonanța și aliterația sunt figuri de stil bazate pe repetarea unor sunete. Diferența principală este că asonanța privește vocalele, iar aliterația se realizează, în mod obișnuit, prin repetarea consoanelor sau a unor grupuri de consoane.
În „Apele calme scaldă malul”, se repetă vocala „a”. În „Ploaia picura peste pietre”, repetarea consoanei „p” produce un efect apropiat de sunetul picăturilor de apă.
Cele două figuri de stil pot apărea împreună. Un vers poate conține atât repetări de vocale, cât și de consoane, fiecare contribuind la sonoritatea lui.
Ce legătură există între asonanță și rimă?
Termenul „asonanță” desemnează și o rimă imperfectă, în care vocalele accentuate coincid, dar sunetele care urmează nu sunt identice.
De exemplu, cuvintele „dor” și „loc” au aceeași vocală accentuată, „o”, însă se termină în consoane diferite. Ele pot forma o asonanță, dar nu o rimă perfectă.
Rimă perfectă: „dor” – „nor”.
Asonanță: „dor” – „loc”.
În „dor” și „nor”, sunetele de la vocala accentuată până la sfârșitul cuvântului sunt identice. În „dor” și „loc”, coincide numai vocala accentuată.
Asonanța poate exista și în interiorul unui vers, nu doar la sfârșitul lui. Cele două utilizări ale termenului sunt legate de asemănarea vocalelor, dar se referă la situații diferite.
Orice repetare a unei vocale este asonanță?
Nu orice apariție repetată a unei vocale reprezintă o asonanță cu valoare stilistică. Vocalele sunt frecvente în limba română și se pot repeta întâmplător într-o propoziție.
Pentru a identifica o asonanță, trebuie să observăm dacă aceeași vocală apare în cuvinte apropiate, îndeosebi în silabe accentuate, și dacă repetarea contribuie la sonoritatea textului.
Citirea cu voce tare poate ajuta la recunoașterea efectului. Într-un comentariu literar, este util să indicăm vocala repetată și cuvintele în care apare, apoi să explicăm rolul ei în context.