Ordinul Suveran de Malta, cunoscut și sub numele de Ordinul de Malta, își are originile în comunitatea Ospitalierilor Sfântului Ioan din Ierusalim, formată în secolul al XI-lea pentru îngrijirea pelerinilor ajunși în Țara Sfântă. De-a lungul unei istorii de peste nouă secole, membrii Ordinului au fost cunoscuți drept Ospitalieri, Cavaleri ai Sfântului Ioan, Cavaleri de Rodos și Cavaleri de Malta.
Denumirea oficială este Ordinul Suveran Militar Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rodos și de Malta. Instituția este un ordin religios catolic și, în același timp, un subiect de drept internațional. Sediul conducerii se află la Roma, iar activitatea actuală este concentrată asupra asistenței medicale, sociale și umanitare.
Deviza Ordinului este „Tuitio Fidei et Obsequium Pauperum”, formulă care exprimă apărarea credinței și ajutorarea săracilor și a bolnavilor.
Originile la Ierusalim
Data exactă a începuturilor Ordinului nu poate fi fixată într-un singur an. Comunitatea din care s-a dezvoltat Ordinul a apărut în a doua jumătate a secolului al XI-lea, la Ierusalim. Negustori din Amalfi au obținut permisiunea de a întemeia un așezământ destinat pelerinilor, alcătuit dintr-o biserică, o mănăstire și un spital închinat Sfântului Ioan Botezătorul.
Spitalul primea pelerini bolnavi sau răniți care ajungeau în Țara Sfântă. În fruntea comunității s-a aflat Gerard, cunoscut ulterior drept Fericitul Gerard, considerat fondatorul Ordinului.
La 15 februarie 1113, papa Pascal al II-lea a emis bula „Pie Postulatio Voluntatis”, prin care comunitatea Ospitalierilor Sfântului Ioan a primit recunoașterea oficială a papalității. Ordinul a fost pus sub protecția Bisericii și a primit dreptul de a-și alege conducătorii fără intervenția autorităților laice sau a altor structuri religioase.
Din acest motiv, anul 1113 ocupă un loc central în istoria Ordinului, deși comunitatea exista deja de câteva decenii.
După Gerard, conducerea a fost preluată de Raymond du Puy. Între 1145 și 1153, el a redactat prima regulă cunoscută a Ordinului. Membrii renunțau la bunurile personale, respectau castitatea și ascultarea, iar principala lor misiune era îngrijirea bolnavilor și a săracilor.
Apariția funcției militare
Situația politică din Țara Sfântă a modificat treptat rolul Ospitalierilor. Pe lângă activitatea medicală, Ordinul a început să participe la protejarea pelerinilor, a bolnavilor și a teritoriilor creștine.
Ospitalierii au dezvoltat o componentă militară și au administrat fortificații în statele cruciate. Denumirea de „militar” păstrată în numele oficial provine din perioada în care Ordinul îndeplinea asemenea atribuții.
După căderea Acrei în 1291, ultima mare fortăreață cruciată din Țara Sfântă, membrii Ordinului s-au retras în Cipru. Instabilitatea politică de pe insulă i-a determinat însă să caute un teritoriu asupra căruia să poată exercita un control mai larg.
În 1307, cavalerii conduși de Marele Maestru Foulques de Villaret au ajuns în Rodos. Preluarea insulei s-a încheiat în 1310, iar centrul Ordinului a fost mutat acolo. Membrii au devenit cunoscuți drept Cavalerii de Rodos.
Rodosul a oferit Ordinului o bază teritorială și navală importantă în estul Mediteranei. Cavalerii au întreținut o flotă, au ridicat fortificații și au participat la confruntările navale ale perioadei.
Ordinul era condus de Marele Maestru împreună cu Consiliul, bătea monedă (emitea propriile monede) și întreținea relații diplomatice. Membrii europeni erau organizați în structuri numite „Limbi”, în funcție de originea lor. Au existat inițial șapte: Provence, Auvergne, Franța, Italia, Aragon, Anglia și Germania. În 1462, Castilia și Portugalia au format o a opta asemenea structură.
Poziția strategică a Rodosului a transformat insula într-o țintă importantă a Imperiului Otoman. În 1522, sultanul Soliman Magnificul a declanșat un mare asediu. După aproximativ șase luni de lupte, cavalerii au acceptat capitularea și au părăsit Rodosul la începutul anului 1523.
Stabilirea în Malta
Ordinul a rămas câțiva ani fără un teritoriu propriu. Situația s-a schimbat în 1530, când împăratul Carol al V-lea a acordat cavalerilor insula Malta, cu aprobarea papei Clement al VII-lea. Mare Maestru era Philippe de Villiers de l’Isle-Adam, care condusese Ordinul și în timpul ultimilor ani petrecuți în Rodos.
Din perioada aceea provine denumirea sub care membrii Ordinului sunt cel mai bine cunoscuți: Cavalerii de Malta.
Ordinul a transformat Malta într-un important centru fortificat și naval al Mediteranei. Au fost dezvoltate spitale, instituții religioase, fortificații și o flotă capabilă să participe la marile confruntări maritime ale epocii.
În 1565, o puternică armată otomană a atacat Malta. Apărarea a fost condusă de Marele Maestru Jean Parisot de La Valette.
Asediul a început în mai și s-a încheiat în septembrie 1565, când forțele otomane au părăsit insula. Victoria a consolidat poziția Cavalerilor de Malta în Mediterana.
După asediu a început construirea unei noi capitale fortificate. Orașul a primit numele Valletta, după Jean de La Valette.
În 1571, flota Ordinului a participat alături de celelalte forțe ale Sfintei Ligi la bătălia navală de la Lepanto împotriva Imperiului Otoman.
În secolele următoare, Malta a devenit și un centru medical și maritim.
Stăpânirea Ordinului asupra Maltei s-a încheiat în 1798, după aproape 270 de ani.
În timpul expediției franceze către Egipt, Napoleon Bonaparte a ajuns cu flota în apropierea insulei și a cerut acces în porturile malteze. Trupele franceze au ocupat rapid punctele strategice ale arhipelagului.
Ordinul se confrunta cu o dificultate suplimentară: regulile sale interziceau cavalerilor să ridice armele împotriva altor creștini. Marele Maestru Ferdinand von Hompesch zu Bolheim a capitulat, iar membrii Ordinului au fost obligați să părăsească Malta.
Pierderea insulei a însemnat și sfârșitul rolului militar pe care Ordinul l-a exercitat timp de secole. Fără Malta, Ordinul nu mai dispunea de baza teritorială, fortificațiile și flota care susțineau activitatea sa militară. Componenta „militară” a rămas în denumirea oficială, dar Ordinul nu mai îndeplinește în prezent o funcție militară.
Tratatul de la Amiens din 1802 a prevăzut restabilirea Ordinului în Malta, însă prevederea nu a fost pusă în aplicare.
Pavel I al Rusiei și criza de după pierderea Maltei
După ocuparea insulei, o parte dintre cavaleri s-au orientat către Rusia. Țarul Pavel I a oferit protecție Ordinului și a fost proclamat Mare Maestru.
Alegerea a avut un caracter neobișnuit, deoarece Pavel I era ortodox și nu îndeplinea condițiile religioase pentru ocuparea funcției. Ordinul îl consideră conducător de facto în perioada 1799–1801.
După moartea lui Pavel I, fiul său, Alexandru I, nu a revendicat funcția de Mare Maestru. Giovanni Battista Tommasi a fost ales la conducerea Ordinului în 1803.
După pierderea Maltei, conducerea Ordinului a trecut succesiv prin Messina, Catania și Ferrara. În 1834, sediul a fost stabilit definitiv la Roma.
Principalele sedii instituționale sunt Palatul Magistral de pe Via dei Condotti și Vila Magistrală de pe Dealul Aventin. Italia le acordă drepturi de extrateritorialitate. Drepturile respective nu transformă clădirile într-un teritoriu statal al Ordinului, într-un sens comparabil cu teritoriul unui stat obișnuit.
După stabilirea la Roma, activitățile medicale și sociale au revenit în centrul preocupărilor Ordinului.
Ce înseamnă suveranitatea Ordinului de Malta
Ordinul de Malta nu este Republica Malta și nu este un stat cu un teritoriu propriu în sensul obișnuit al termenului. Are însă personalitate juridică internațională și exercită anumite prerogative suverane recunoscute în relațiile sale externe.
Ordinul întreține în prezent relații diplomatice cu 115 state, între care România, și are relații oficiale cu Uniunea Europeană. Deține statut de observator permanent la Organizația Națiunilor Unite.
Conducerea este exercitată de Marele Maestru împreună cu instituțiile Ordinului. Din mai 2023, funcția de Mare Maestru este ocupată de Fra’ John T. Dunlap, al 81-lea conducător al Ordinului. El a devenit primul cavaler profes provenit din America ales în fruntea instituției.
Pierderea insulei în 1798 nu a întrerupt definitiv legăturile dintre Ordin și Malta.
În 1998, Republica Malta și Ordinul au semnat un acord privind Fortul Saint Angelo din Birgu, unul dintre principalele locuri asociate perioadei Cavalerilor de Malta. Parlamentul maltez a ratificat acordul în 2001, iar Ordinul a primit dreptul de utilizare a unei părți a fortului pentru 99 de ani.
Regimul acordat Fortului Saint Angelo nu reprezintă însă o restabilire a suveranității teritoriale exercitate înainte de 1798. Fortul rămâne pe teritoriul Republicii Malta, iar acordul reglementează folosirea sa de către Ordin.
Rolul actual al Ordinului este în principal medical, social și umanitar. Activitățile includ servicii medicale, spitale și centre de îngrijire, intervenții în zone afectate de războaie sau catastrofe naturale, sprijin pentru refugiați, persoane în vârstă, persoane cu dizabilități și comunități aflate în dificultate.
Ordinul are peste 13.500 de membri, aproximativ 100.000 de voluntari permanenți și zeci de mii de angajați, mulți dintre ei lucrând în domeniul medical. Programele sale sunt active în aproximativ 130 de țări.
Legăturile cu spațiul românesc
Prezența Cavalerilor Ioaniți în istoria teritoriilor românești este atestată din secolul al XIII-lea.
La 2 iunie 1247, regele Béla al IV-lea al Ungariei a încheiat cu Ordinul Sfântului Ioan actul cunoscut în istoriografia românească drept Diploma Cavalerilor Ioaniți. Ordinului i-au fost acordate drepturi asupra unor teritorii din zona Banatului de Severin.
Diploma are o importanță deosebită pentru istoria medievală a românilor deoarece menționează formațiuni politice conduse de Litovoi, Seneslau, Ioan și Farcaș.
Ospitalierilor le este atribuită și întemeierea unui așezământ spitalicesc medieval la Oradea, anterior spitalului de la Sibiu atestat în 1292.
Primele demersuri pentru stabilirea unor relații oficiale între Regatul României și Ordinul Suveran de Malta au început în 1928. Diplomatul Jean Pangal s-a implicat în negocierile privind deschiderea unei legații și constituirea unei asociații în România.
Negocierile au fost reluate și intensificate la începutul anilor 1930. Nicolae Titulescu s-a implicat în demersurile diplomatice, iar relațiile oficiale au fost stabilite în decembrie 1932.
Contele Henri Michel de Pierredon a devenit primul reprezentant diplomatic al Ordinului în România. La 27 ianuarie 1933 și-a prezentat acreditările regelui Carol al II-lea, în cadrul unei audiențe la care au participat și președintele Consiliului de Miniștri, Alexandru Vaida-Voevod, și Savel Rădulescu, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe.
Relațiile diplomatice au încetat în 1948, după instaurarea regimului comunist, și au fost reluate la 24 mai 1991. În același an s-a constituit Serviciul de Ajutor Maltez în România.
Ordine și organizații care folosesc denumiri asemănătoare
De-a lungul timpului au apărut organizații care au folosit numele, simbolurile sau elemente vizuale asemănătoare celor ale Ordinului Suveran de Malta fără să facă parte din instituția recunoscută.
Pentru protejarea identității sale, Ordinul a înregistrat juridic mai multe variante ale numelui și emblemelor în numeroase țări. Ordinul avertizează în mod explicit asupra organizațiilor care se prezintă drept continuatoare sau grupuri asociate fără să aibă o legătură oficială cu instituția.
În septembrie 2026, Ambasada Ordinului Suveran de Malta în România a reiterat avertismentul după apariția în spațiul public a unei presupuse legitimații diplomatice atribuite Ordinului. Ambasada a precizat că documentul prezentat în presă nu a fost emis sau autorizat de Ordin și a amintit existența unor organizații care folosesc fără drept nume și însemne asemănătoare.