În Evul Mediu, comunitățile evreiești erau răspândite în Europa, nordul Africii și Orientul Apropiat. Viața lor a fost marcată de dezvoltarea unor importante centre religioase și culturale, dar și de discriminări, persecuții, convertiri forțate și expulzări.
Comunitățile evreiești din Europa medievală
În Europa medievală s-au conturat două mari tradiții culturale evreiești: cea așkenază și cea sefardă. Comunitățile așkenaze s-au dezvoltat mai ales în nordul Franței și în regiunile germane de pe valea Rinului, iar cele sefarde au fost legate în primul rând de Peninsula Iberică. Deși împărtășeau aceeași religie, cele două comunități au dezvoltat în timp obiceiuri, forme de cult și practici culturale diferite.
În comunitățile așkenaze, studiul religios ocupa un loc central. Pe lângă Biblia ebraică, un rol important îl avea Talmudul, o vastă colecție de comentarii, dezbateri și interpretări rabinice privind legea și viața religioasă evreiască. Orașele Mainz, Worms și Speyer au devenit, în secolele al XI-lea și al XII-lea, importante centre de studiu rabinic.
Una dintre cele mai influente personalități ale iudaismului medieval a fost Rashi, pe numele său Shlomo Yitzhaki, născut la Troyes, în Franța, în 1040. A studiat la Mainz și Worms, apoi s-a întors la Troyes. Comentariile sale asupra Bibliei și Talmudului au devenit lucrări de referință și sunt folosite și astăzi în studiul religios iudaic.
În Peninsula Iberică, comunitățile sefarde au trăit timp de secole în contact direct cu cultura arabă. În teritoriile musulmane, numeroși cărturari evrei scriau în arabă lucrări de filosofie, medicină, știință și teologie, în timp ce ebraica era folosită în rugăciune, în studiul textelor religioase și în poezie.
Prin traducerile și comentariile în limba arabă, cărturarii evrei au intrat în contact cu operele marilor filosofi greci. Aristotel, de exemplu, a influențat puternic gândirea unor autori evrei medievali, mai ales în Peninsula Iberică și în nordul Africii.
Viața evreilor în lumea islamică
În teritoriile aflate sub stăpânire musulmană, evreii și creștinii erau considerați dhimmi, adică membri ai unor comunități religioase recunoscute și protejate de autorități. Își puteau practica religia și își puteau organiza viața comunitară, dar aveau un statut diferit de cel al musulmanilor și erau obligați, între altele, să plătească taxe speciale.
Condițiile de viață nu au fost aceleași în toate regiunile și în toate perioadele. Sub unele dinastii, comunitățile evreiești s-au bucurat de o autonomie relativ largă și au putut participa activ la viața economică și intelectuală. În alte perioade au existat restricții privind construirea sau repararea sinagogilor, manifestarea publică a religiei, îmbrăcămintea sau accesul la anumite funcții. Situația depindea în mare măsură de conducătorii aflați la putere și de regulile aplicate în fiecare teritoriu.
Bagdadul, capitala Califatului Abbasid, a devenit încă din primele secole ale Evului Mediu unul dintre cele mai importante centre ale vieții evreiești. Comunități numeroase existau și în Egipt, mai ales la Fustat, oraș care avea să fie integrat mai târziu în Cairo. Evreii erau implicați în comerț, meșteșuguri, medicină, administrație și activități intelectuale. Pentru mulți dintre ei, araba era limba folosită în viața de zi cu zi și în scris, în timp ce ebraica rămânea esențială pentru rugăciune și studiul religios.
Informații deosebit de valoroase despre viața evreilor din această perioadă provin din Geniza din Cairo, aflată în sinagoga Ben Ezra din Fustat, vechiul Cairo. În iudaism, manuscrisele religioase deteriorate sau ieșite din uz, mai ales cele care conțin numele lui Dumnezeu, nu puteau fi pur și simplu aruncate. Ele erau depuse într-un spațiu special al sinagogii, numit geniza, urmând să fie îngropate potrivit tradiției.
La Ben Ezra au ajuns însă, timp de secole, și numeroase documente care nu aveau caracter strict religios: scrisori între membri ai familiei, contracte de căsătorie, acte comerciale, documente juridice, exerciții școlare și însemnări despre călătorii sau afaceri. Păstrate până în epoca modernă, ele oferă astăzi o imagine neobișnuit de detaliată asupra vieții de familie, educației, comerțului și legăturilor dintre comunitățile evreiești din Egipt, nordul Africii și Orientul Apropiat. Multe dintre documente datează din secolele al XI-lea–al XIII-lea.
Al-Andalus și cultura sefardă
Peninsula Iberică a devenit în Evul Mediu unul dintre cele mai importante centre ale culturii evreiești. După cucerirea începută de musulmani în anul 711, o mare parte a peninsulei a intrat sub stăpânire islamică și a primit numele de Al-Andalus. În orașe precum Córdoba, Granada și Sevilla au existat comunități evreiești numeroase, implicate în comerț, medicină, administrație.
Între secolele al IX-lea și al XI-lea, cărturarii evrei din Al-Andalus au scris lucrări de filosofie, medicină, gramatică și teologie. Araba era folosită frecvent în scrierile academice și în viața de cotdiană. Ebraica a cunoscut o perioadă de înflorire în poezie și în literatura religioasă.
Situația s-a înrăutățit în secolul al XII-lea, după ce almohazii, o dinastie musulmană originară din nordul Africii, au preluat controlul asupra unei mari părți din Al-Andalus. Noii conducători au impus reguli religioase mai stricte decât în perioadele anterioare. Evreii și creștinii au fost presați să se convertească la islam, iar multe familii au părăsit teritoriile controlate de almohazi.
Printre cei care au plecat din Peninsula Iberică s-a numărat și familia lui Moise Maimonide, una dintre cele mai importante personalități ale iudaismului medieval. Născut la Córdoba în 1135, Maimonide a plecat împreună cu familia după venirea almohazilor la putere. A trăit o perioadă în nordul Africii și în Orientul Apropiat, apoi s-a stabilit în Egipt.
Maimonide a fost medic, filosof și autor de lucrări religioase. A devenit una dintre figurile centrale ale gândirii evreiești medievale. Printre cele mai cunoscute scrieri ale sale se numără „Mishneh Torah”, o amplă sistematizare a Halahei, ansamblul legilor și regulilor religioase ale iudaismului, și „Călăuza celor rătăciți”, în care a încercat să pună în acord credința religioasă cu filosofia lui Aristotel. A murit în Egipt în 1204.
Evreii în Europa creștină
În Europa creștină, situația evreilor varia mult de la un teritoriu la altul. Drepturile lor depindeau adesea de privilegiile acordate de regi, principi, episcopi sau autoritățile orașelor. În anumite perioade, conducătorii încurajau stabilirea comunităților evreiești, mai ales datorită rolului lor în comerț și în economia urbană. În alte perioade, evreii erau supuși unor taxe speciale, li se confiscau bunurile sau erau obligați să părăsească orașele ori regatele în care trăiau.
În multe regiuni, evreii nu aveau acces la aceleași privilegii ca populația creștină. Puteau exista restricții privind deținerea pământului, intrarea în bresle sau practicarea anumitor meserii. Din acest motiv, o parte dintre ei s-a orientat spre comerț, schimb valutar și împrumuturi.
Activitatea de credit a contribuit în timp la apariția stereotipului evreului cămătar. Imaginea, răspândită în literatura și arta medievală și folosită mai târziu de propaganda antisemită, nu reflecta însă realitatea întregii populații evreiești. Numeroși evrei erau negustori, meșteșugari, medici sau oameni cu venituri modeste, iar ocupațiile lor diferau de la o regiune la alta.
Ostilitatea față de evrei avea și o puternică dimensiune religioasă. În Europa medievală s-a răspândit ideea că evreii ar purta o vină colectivă pentru moartea lui Isus. Refuzul convertirii la creștinism era, de asemenea, privit de mulți teologi și clerici ca o dovadă a respingerii adevărului credinței creștine. Astfel de concepții au alimentat prejudecățile și au fost folosite pentru a justifica discriminarea și, uneori, violențele împotriva comunităților evreiești.
Pentru această perioadă este folosit frecvent termenul „anti-iudaism”. Termenul „antisemitism”, în sensul său modern, a apărut mult mai târziu, în secolul al XIX-lea.
Cruciade și masacrele
Prima Cruciadă a avut consecințe grave și pentru comunitățile evreiești din Europa. După apelul papei Urban al II-lea din 1095, grupuri de cruciați au pornit spre Orient pentru a ajunge la Ierusalim. Înainte să părăsească Europa, unele dintre aceste grupuri au atacat comunitățile evreiești întâlnite pe drum, mai ales în orașele de pe valea Rinului.
Cele mai cunoscute atacuri au avut loc în 1096, la Speyer, Worms și Mainz, trei orașe cu importante comunități evreiești. La Speyer, episcopul a intervenit pentru a-i proteja pe evrei și a reușit să limiteze violențele. La Worms și Mainz, situația a fost mult mai gravă. Mulți evrei s-au refugiat în reședințele episcopilor, sperând că vor fi în siguranță, dar atacatorii au pătruns și acolo.
La Mainz, atacul din mai 1096 a fost condus de oamenii contelui Emicho de Leiningen, unul dintre conducătorii grupurilor de cruciați care traversau regiunea. O mare parte a comunității evreiești a fost ucisă, iar alți membri au fost siliți să aleagă între convertire și moarte.
Atacurile nu au fost ordonate de papa Urban al II-lea și nu făceau parte din scopul oficial al cruciadei. Totuși, atmosfera religioasă creată în jurul expediției a alimentat ostilitatea față de evrei în unele regiuni ale Europei.
Cruciații au ajuns la Ierusalim în vara anului 1099 și au cucerit orașul după câteva săptămâni de asediu. După pătrunderea în cetate, au fost uciși numeroși locuitori musulmani și evrei.
Începând din secolul al XII-lea, în Europa au început să circule acuzații potrivit cărora evreii ar răpi și ucide copii creștini în scopuri rituale. Mitul a devenit cunoscut sub numele de „calomnia sângelui”.
Unul dintre cele mai vechi cazuri medievale în care apare această acuzație este cel al lui William din Norwich, un băiat din Anglia al cărui trup a fost găsit în 1144. Moartea sa nu a fost lămurită, însă în anii următori a început să circule ideea că ar fi fost ucis de evrei într-un presupus ritual religios.
Acuzația a fost răspândită mai ales de călugărul Thomas of Monmouth, care a scris câteva decenii mai târziu o relatare despre moartea copilului și a prezentat-o drept un sacrificiu ritual.
În secolele următoare, astfel de povești s-au răspândit în Anglia, Franța, teritoriile germane și în alte regiuni ale Europei.
În timpul epidemiei de ciumă din secolul al XIV-lea s-a răspândit o altă acuzație: evreii ar fi otrăvit fântânile pentru a provoca moartea creștinilor. Acuzația a fost folosită pentru a justifica noi violențe, deși evreii mureau la rândul lor de ciumă. Papa Clement al VI-lea a respins public asemenea afirmații în 1348, însă atacurile au continuat în mai multe regiuni europene.
Restricțiile impuse de autoritățile creștine
În diferite perioade, autoritățile medievale au impus restricții privind relațiile dintre creștini și evrei, funcțiile pe care evreii le puteau ocupa.
Un moment important a fost Conciliul al IV-lea de la Lateran, desfășurat la Roma în 1215. Canonul 68 prevedea ca evreii și musulmanii din teritoriile creștine să poată fi deosebiți de creștini prin îmbrăcăminte. Conciliul nu a stabilit însă un semn unic pentru întreaga Europă. În timp, autoritățile din diferite regiuni au introdus propriile forme de identificare vestimentară.
Canonul 69 interzicea acordarea unor funcții publice evreilor atunci când acestea presupuneau exercitarea autorității asupra creștinilor.
Nici aceste reguli nu au fost aplicate peste tot în același fel. Situația evreilor depindea adesea de privilegiile acordate comunității de conducătorul unui regat, principat sau oraș. Uneori, monarhii îi protejau, iar în alte împrejurări le confiscau bunurile sau ordonau expulzarea lor.
În Anglia, regele Eduard I a ordonat în 1290 ca evreii să părăsească regatul. Măsura a venit după o perioadă în care restricțiile împotriva lor s-au înăsprit. Statutul evreilor din 1275 interzisese împrumuturile cu dobândă, activitate practicată de o parte a comunității.
În Franța, situația a fost și mai instabilă. Filip al IV-lea a ordonat expulzarea evreilor în 1306 și confiscarea unei părți importante a bunurilor lor. Ulterior, unora li s-a permis să revină, însă politica față de comunitățile evreiești a rămas schimbătoare. În 1394 a fost emis un nou ordin general de expulzare.
Spania, Inchiziția și expulzarea din 1492
La sfârșitul secolului al XIV-lea, situația comunităților evreiești din Peninsula Iberică s-a deteriorat. În 1391, atacurile izbucnite în mai multe orașe din Castilia și Aragon au provocat numeroase victime și au determinat mulți evrei să se convertească la creștinism.
În Spania și Portugalia, un evreu convertit la catolicism sau un descendent al unei familii convertite era numit converso. Era folosită și denumirea de „creștin nou”. În deceniile următoare, unii conversos au fost suspectați că, deși erau oficial creștini, continuau să practice în secret iudaismul.
În acest context a fost înființată Inchiziția spaniolă, în 1478, cu aprobarea papei Sixtus al IV-lea, la cererea Isabelei de Castilia și a lui Ferdinand de Aragon. Inchiziția îi ancheta și îi judeca pe creștinii suspectați de erezie. Printre cei cercetați s-au numărat și conversos acuzați că respectau în ascuns ritualuri sau obiceiuri iudaice.
În 1492, monarhii au luat o măsură care îi viza direct pe evreii rămași în regatele lor. La 31 martie, Isabela de Castilia și Ferdinand de Aragon au semnat decretul cunoscut astăzi sub numele de Edictul de la Alhambra. Evreilor li s-a cerut să se convertească la creștinism sau să părăsească teritoriile conduse de cei doi monarhi.
În decret, una dintre justificările expulzării era presupusa influență a evreilor asupra acelor conversos despre care autoritățile credeau că păstrau legături cu iudaismul. Cei care au ales să plece au avut la dispoziție doar câteva luni pentru a-și vinde sau transfera bunurile și pentru a părăsi regatele spaniole.
Mulți dintre cei expulzați s-au îndreptat spre Portugalia, nordul Africii, Italia și teritoriile Imperiului Otoman. Comunitățile sefarde formate în aceste regiuni au păstrat limba și numeroase obiceiuri aduse din Peninsula Iberică.