Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a schimbat raportul de forțe în Europa. Armata Roșie se afla în 1945 în cea mai mare parte a Europei Centrale și de Est, iar prezența militară sovietică a oferit Moscovei o influență politică pe care partidele comuniste nu a avut-o înainte de război.
Transformarea politică nu s-a produs însă în același mod în toate țările. În România, Bulgaria, Polonia și Ungaria, ascensiunea comuniștilor a fost strâns legată de ocupația sau prezența militară sovietică și de intervenția Moscovei în politica internă. În Iugoslavia și Albania, mișcările comuniste au ajuns la putere după ce au avut un rol militar important în rezistența împotriva Axei. Cehoslovacia a urmat un traseu diferit: Partidul Comunist avea o bază electorală considerabilă după război, dar a obținut controlul deplin asupra statului în urma crizei politice din februarie 1948.
De la guvernele de coaliție la controlul statului
În primii ani de după război, comuniștii nu au desființat imediat toate celelalte formațiuni politice. În mai multe state au participat la guverne de coaliție, alături de social-democrați, agrarieni, liberali sau reprezentanți ai altor grupări. Prezența într-un cabinet pluripartid nu reflecta însă întotdeauna raportul electoral dintre partide.
Controlul asupra unor instituții-cheie a devenit una dintre principalele căi de extindere a puterii. Ministerele de Interne, poliția politică, administrația și alte instituții ale statului au oferit posibilitatea supravegherii adversarilor, a epurărilor și a intervenției directe în viața politică. Situația a variat de la o țară la alta, dar documentele diplomatice occidentale din epocă descriu folosirea repetată a aparatului de ordine pentru slăbirea partidelor necomuniste.
Ungaria oferă un exemplu sugestiv. La alegerile din noiembrie 1945, Partidul Micilor Proprietari a obținut aproximativ 57% din voturi, în timp ce comuniștii au primit aproximativ 17%. Partidul Comunist a intrat totuși în guvern și și-a consolidat influența asupra instituțiilor de ordine. În anii următori, conducerea Partidului Micilor Proprietari a fost slăbită prin arestări, presiuni politice și îndepărtarea unor lideri. Alegerile din august 1947 s-au desfășurat după excluderea din corpul electoral a unui număr mare de alegători și într-un climat în care opoziția a fost fragmentată.
În Polonia, alegerile parlamentare din 19 ianuarie 1947 s-au desfășurat într-un context în care guvernul controlat de comuniști dispunea deja de aparatul administrativ și de securitate. Diplomații americani care au urmărit scrutinul au consemnat intimidarea opoziției și manipularea procesului electoral. Blocul guvernamental a obținut oficial o victorie covârșitoare, iar principala forță de opoziție, Partidul Popular Polonez, a fost ulterior marginalizată.
România între 1945 și 1947
În România, schimbarea raportului de putere s-a accelerat la începutul anului 1945. La 6 martie, regele Mihai I a numit guvernul condus de Petru Groza după presiunile exercitate de reprezentantul sovietic Andrei Vîșinski. Cabinetul cuprindea mai multe formațiuni politice, dar Frontul Național Democrat și Partidul Comunist au dobândit poziții care le-au permis extinderea controlului asupra administrației și instituțiilor statului. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc consideră instalarea guvernului Groza una dintre etapele centrale ale transformării politice începute după 23 august 1944.
Conflictul dintre rege și guvern a devenit deschis în august 1945, când Mihai I a cerut demisia cabinetului Groza și, după refuzul premierului, a încetat pentru mai multe luni să mai semneze actele guvernului. Criza, cunoscută sub numele de „greva regală”, s-a încheiat la începutul anului 1946, fără îndepărtarea lui Petru Groza.
La alegerile din 19 noiembrie 1946, Blocul Partidelor Democrate, alianța controlată politic de comuniști și aliații lor, a fost declarat câștigător cu o majoritate foarte mare. Rapoartele diplomatice americane din România au consemnat restricțiile impuse opoziției înaintea scrutinului și falsificarea rezultatelor.
Anul 1947 a adus eliminarea treptată a principalelor centre politice care mai puteau limita puterea comuniștilor. Partidul Național Țărănesc a fost scos în afara legii după afacerea Tămădău și procesul conducerii sale, iar activitatea Partidului Național Liberal s-a încheiat în același context de restrângere a pluralismului politic.
Poziția regelui a devenit tot mai izolată. În noiembrie 1947, Mihai I le-a prezentat reprezentanților occidentali situația din România, afirmând că liderii comuniști controlau principalele poziții guvernamentale și că prerogativele Coroanei au fost reduse în practică.
La 30 decembrie 1947, regele Mihai I a semnat actul de abdicare, după întâlnirea cu Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej. În aceeași zi, Parlamentul a proclamat Republica Populară Română. Regele a declarat ulterior că abdicarea i-a fost impusă. Documentele diplomatice americane din 1948 consemnează atât proclamarea republicii, cât și declarațiile ulterioare ale fostului suveran privind condițiile în care a semnat actul.
Eliminarea pluralismului și formarea blocului estic
În Cehoslovacia, comuniștii au participat după război la un sistem politic care păstra mai multe partide. Criza decisivă s-a produs în februarie 1948, după un conflict privind controlul poliției. Doisprezece miniștri necomuniști au demisionat, sperând să provoace căderea guvernului. Partidul Comunist condus de Klement Gottwald a răspuns prin mobilizarea organizațiilor sale, ocuparea unor poziții-cheie și presiuni asupra președintelui Edvard Beneš. La 25 februarie, Beneš a acceptat demisiile și noua componență a guvernului, dominată de comuniști și aliații lor.
Până la sfârșitul anilor 1940, pluralismul politic a dispărut în cea mai mare parte a statelor intrate în sfera sovietică. Formațiunile rivale au fost desființate, absorbite sau transformate în organizații fără autonomie reală. Presa, radioul, administrația și sistemul de învățământ au intrat sub control politic, iar polițiile politice au devenit instrumente centrale ale noilor regimuri. În România, Direcția Generală a Securității Poporului a fost creată la 30 august 1948, în procesul de reorganizare a aparatului represiv după model sovietic.
Transformările politice au fost urmate de schimbări economice ample. Industria, sistemul bancar și o mare parte a comerțului au trecut treptat în proprietatea statului, iar economiile au început să fie organizate prin planificare centralizată. Colectivizarea agriculturii a fost introdusă în ritmuri și forme diferite, întâmpinând în numeroase regiuni opoziția populației rurale.
Legăturile dintre statele comuniste au primit și o formă instituțională. În ianuarie 1949 a fost creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – cunoscut în România prin abrevierea CAER –, organizație destinată cooperării economice dintre Uniunea Sovietică și statele comuniste din Europa Centrală și de Est.
La 14 mai 1955, Uniunea Sovietică, România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Albania și Republica Democrată Germană au constituit Pactul de la Varșovia. Alianța militară a apărut la scurt timp după aderarea Republicii Federale Germania la NATO și a reprezentat cadrul militar al blocului estic pentru următoarele decenii.
Iugoslavia a ocupat o poziție aparte. Comuniștii conduși de Josip Broz Tito au preluat controlul țării prin propria mișcare partizană, iar în 1948 conflictul dintre Tito și Stalin a dus la ruptura dintre Belgrad și Moscova. Iugoslavia a rămas un stat comunist, dar nu a intrat în Pactul de la Varșovia și a urmat ulterior o politică externă independentă de blocul sovietic.