Ion Luca Caragiale (1852–1912) a fost un dramaturg, prozator, publicist și director de teatru român, unul dintre marii clasici ai literaturii române, alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă și Ioan Slavici. Autor al comediilor „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută” și „D-ale carnavalului”, a surprins cu umor și ironie viața politică, moravurile și relațiile sociale din România sfârșitului de secol XIX. A scris nuvele, schițe, articole și pamflete, a colaborat cu numeroase ziare și reviste și a făcut parte din societatea literară „Junimea”. Din 1905 a locuit la Berlin, unde a rămas până la moarte.
Originea, familia și copilăria lui Ion Luca Caragiale
Ion Luca Caragiale s-a născut în satul Haimanale, localitate aflată în apropierea orașului Ploiești, care astăzi îi poartă numele, situată în județul Dâmbovița. Părinții săi au fost Luca Ștefan Caragiali și Ecaterina Karaboa, fiica unui negustor din Brașov, provenită dintr-o familie de origine greacă.
Data nașterii sale este consemnată diferit în sursele biografice. Caragiale a indicat ziua de 30 ianuarie 1852, preluată de numeroși biografi, în timp ce actul de botez menționează 1 februarie 1852.
Familia tatălui avea legături vechi cu lumea teatrului. Unchii săi, Costache și Iorgu Caragiali, au fost actori, dramaturgi și conducători de trupe de teatru. Tatăl a fost, la rândul său, atras de scenă în tinerețe, înainte de a se ocupa de administrație și avocatură.
În a doua jumătate a anilor 1850, familia s-a stabilit la Ploiești, unde Ion Luca și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei, alături de sora sa mai mică, Elena, numită în familie Lenci.
Orașul a rămas prezent în amintirile scriitorului, care îl considera locul copilăriei sale. Acolo a cunoscut viața unui centru urban în dezvoltare, cu negustori, funcționari, profesori și politicieni locali. Atmosfera Ploieștiului și întâmplările din acei ani se regăsesc în mai multe dintre scrierile sale.
Anii de școală și apropierea de teatru
Ion Luca Caragiale a învățat primele litere la Ploiești, sub îndrumarea părintelui Marinache, de la Biserica „Sfântul Gheorghe”. Ulterior, a urmat Școala Domnească, unde l-a avut printre învățători pe Bazil Drăgoșescu.
Despre fostul său dascăl a păstrat o amintire plăcută, evocându-l peste ani în povestirea „După 50 de ani”, inspirată de vizita domnitorului Alexandru Ioan Cuza la Ploiești, în 1863.
Între 1864 și 1867 a studiat la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel”, iar în anul următor și-a continuat pentru scurt timp pregătirea la București.
Interesul pentru teatru a apărut devreme, sub influența familiei. Caragiale a avut ocazia să urmărească spectacole și să-i cunoască pe unii dintre actorii care jucau în trupele vremii.
În 1868 s-a înscris la Conservatorul din București, unde a urmat cursurile de declamație și mimică ale unchiului său Costache Caragiali. A studiat până în 1870, familiarizându-se cu interpretarea rolurilor și pregătirea spectacolelor.
În această perioadă l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, care lucra ca sufleur în trupa actorului Mihail Pascaly. Cei doi aveau să se întâlnească din nou, câțiva ani mai târziu, în redacțiile bucureștene și în cercul societății „Junimea”.
În 1870, Caragiale s-a angajat copist la Tribunalul Prahova. La 10 septembrie, tatăl său a murit, iar tânărul a fost nevoit să contribuie la întreținerea familiei.
A revenit la București, unde a obținut, la propunerea lui Mihail Pascaly, un post de sufleur și copist la Teatrul Național. Participa la repetiții, pregătea copii ale textelor și îi ajuta pe actori când își uitau replicile.
Debutul în gazetărie și colaborarea cu Mihai Eminescu
Ion Luca Caragiale a început să publice în 1873, în revista satirică „Ghimpele”, unde a semnat poezii, cronici și texte umoristice. A colaborat și la „Telegraful” și „Asmodeu”, folosind uneori pseudonime sau inițiale.
Presa a devenit una dintre principalele sale ocupații. A lucrat ca redactor, corector și colaborator, într-o perioadă în care ziarele aveau un rol tot mai important în disputele politice.
Între 1875 și 1877 a activat în redacțiile unor publicații de orientare liberală, printre care „Alegătorul liber” și „Unirea democratică”.
În mai 1877 a lansat revista umoristică „Claponul”, în care comenta evenimentele vremii și ironiza politicienii și obiceiurile societății bucureștene. Publicația a avut o existență scurtă, fiind urmată de alte inițiative editoriale.
Începând din 1878, Caragiale a lucrat la ziarul conservator „Timpul”, unde i-a avut colegi pe Mihai Eminescu și Ioan Slavici.
Relația cu Eminescu a fost apropiată, dar nu lipsită de neînțelegeri. Îi lega interesul pentru literatură, însă diferențele de temperament și unele împrejurări personale au provocat tensiuni.
După moartea poetului, în iunie 1889, Caragiale a publicat articolul „În Nirvana”, în care a evocat întâlnirea lor din tinerețe și personalitatea lui Eminescu.
În 1893 a înființat, împreună cu Anton Bacalbașa, revista „Moftul român”, cunoscută pentru comentariile satirice și caricaturile dedicate societății românești.
Din 1894 a participat, alături de Ioan Slavici și George Coșbuc, la conducerea revistei „Vatra”, publicație literară ilustrată, destinată unui public larg.
A scris și pentru alte ziare și reviste, abordând viața parlamentară, administrația, teatrul, presa și învățământul. Unele articole erau grave, altele foloseau umorul și ironia, mai ales când se referea la discursurile politicienilor și la promisiunile lor.
Societatea „Junimea” și primele comedii
În a doua jumătate a anilor 1870, Caragiale s-a apropiat de societatea literară „Junimea”, înființată la Iași în 1863. Din grupare făceau parte Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor și alți intelectuali.
La întâlnirile junimiștilor, autorii își citeau lucrările, iar participanții discutau textele înainte de publicare. Caragiale și-a prezentat aici primele comedii importante.
La 12 noiembrie 1878 a citit „O noapte furtunoasă sau Numărul 9”, piesă care a avut premiera la 18 ianuarie 1879, pe scena Teatrului Național din București.
Acțiunea se desfășoară într-o familie de mici negustori și pornește de la gelozia lui Jupân Dumitrache, convins că un necunoscut urmărește să-i compromită onoarea.
În jurul bănuielilor sale apar numeroase încurcături, în care sunt implicați Veta, Zița, Chiriac, Nae Ipingescu și Rică Venturiano. Neînțelegerile și întâlnirile amoroase provoacă un șir de situații comice.
Premiera a atras atenția publicului, dar a stârnit și critici. Unii spectatori și gazetari au considerat că subiectul și limbajul personajelor nu erau potrivite pentru scena Teatrului Național.
În 1880 a apărut „Conu Leonida față cu reacțiunea”, o comedie într-un act despre un pensionar care discută cu soția sa, Efimița, despre politică și despre pericolul unei presupuse revoluții.
Leonida își formează părerile din informații înțelese greșit, iar zgomotele auzite într-o noapte îl fac să creadă că se pregătește o răsturnare a ordinii politice.
Ambele piese au apărut în revista „Convorbiri literare”, publicația societății „Junimea”.
„O scrisoare pierdută” și „D-ale carnavalului”
La 13 noiembrie 1884, Teatrul Național din București a găzduit premiera comediei „O scrisoare pierdută”, una dintre cele mai cunoscute opere ale lui Ion Luca Caragiale. Piesa a apărut în revista „Convorbiri literare” în 1885.
Piesa urmărește o dispută electorală dintr-un oraș de provincie. O scrisoare de dragoste trimisă de prefectul Ștefan Tipătescu către Zoe Trahanache ajunge în mâinile avocatului Nae Cațavencu, care încearcă să o folosească pentru a obține candidatura la alegerile parlamentare.
De aici pornesc negocieri, amenințări și înțelegeri între reprezentanții grupărilor politice locale. Zaharia Trahanache, Farfuridi, Brânzovenescu, Pristanda și Cetățeanul turmentat sunt implicați, fiecare în felul său, în dispută.
Situația se complică atunci când conducerea partidului impune candidatura lui Agamemnon Dandanache, un politician care recurge la un șantaj asemănător celui încercat de Cațavencu.
Comedia s-a bucurat de succes la premieră și a rămas una dintre cele mai reprezentate piese ale dramaturgului.
În 1885, Caragiale a scris „D-ale carnavalului”, în care gelozia și încurcăturile amoroase provoacă o serie de întâmplări comice. Nae Girimea, Mița Baston, Didina Mazu, Iancu Pampon și Crăcănel sunt implicați în relații sentimentale complicate, care duc la certuri, suspiciuni și confruntări.
Premiera a avut loc la 8 aprilie 1885, însă reacția publicului a fost mai puțin favorabilă decât în cazul comediei precedente. O parte dintre spectatori au fluierat reprezentația, iar în presă au apărut cronici critice.
Cu toate acestea, „D-ale carnavalului” a primit Premiul Direcției Generale a Teatrelor și a continuat să fie jucată.
Director al Teatrului Național din București
La 2 iulie 1888, Ion Luca Caragiale a fost numit director general al teatrelor, preluând conducerea Teatrului Național din București. Numirea a avut loc în timpul guvernării conservatoare, când Titu Maiorescu ocupa funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice.
Caragiale a început prin reorganizarea activității teatrului. A impus respectarea programului de repetiții, a înăsprit disciplina și s-a implicat personal în pregătirea spectacolelor. A încercat să alcătuiască o trupă nouă, angajând actori tineri și interpreți cunoscuți pentru rolurile comice.
Schimbările au provocat nemulțumiri. Înaintea deschiderii stagiunii, teatrul a rămas fără trei dintre actorii săi importanți: Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu și Constantin Nottara. Plecările au avut însă împrejurări diferite. Romanescu și Manolescu au acceptat angajamente la Iași, pe fondul unor probleme personale, în timp ce Nottara a părăsit instituția în urma deteriorării relațiilor cu Caragiale. Dramaturgul a încercat să-i păstreze pe primii doi, refuzându-le demisiile și aprobându-le concedii de un an.
Reorganizarea trupei a fost criticată de dramaturgul și gazetarul Grigore Ventura, care i-a reproșat lui Caragiale că angajase prea mulți actori de comedie, în timp ce distribuțiile pentru drame și tragedii rămâneau incomplete. Ventura l-a acuzat și de favoritism în alegerea tinerilor interpreți, precum și de efectuarea unor angajări fără consultarea prealabilă a comitetului teatral.
Un alt conflict a izbucnit în jurul actriței Fea Vermont. Aceasta a susținut public că directorul a îndepărtat-o din teatru pentru a se răzbuna pe criticile formulate de Ventura. Conducerea a respins acuzația, explicând că actrița nu a fost concediată, ci doar înlocuită într-un rol. Disputa a fost preluată de ziarele bucureștene.
În aprilie 1889, Caragiale a intrat în conflict și cu actorul Ștefan Iulian, după ce a reținut din încasările unui spectacol organizat în beneficiul acestuia o sumă pe care actorul o datora teatrului. Incidentul a provocat noi atacuri în presă, unele publicații cerând îndepărtarea directorului.
Criticile s-au extins și asupra repertoriului, în care adversarii săi considerau că se găseau prea multe piese ușoare și prea puține opere românești. Ziare precum „România” și „Naționalul” au publicat articole ostile, contestând atât deciziile administrative, cât și capacitatea lui Caragiale de a conduce instituția.
La 5 mai 1889, după aproximativ zece luni în funcție, Caragiale a demisionat. În același an i-a apărut volumul „Teatru”, publicat de Editura Socec, cu studiul introductiv „Comediile d-lui I. L. Caragiale”, semnat de Titu Maiorescu. Textul, care apăra valoarea literară a comediilor sale în fața criticilor care le considerau imorale.
Viața de familie și ocupațiile din afara literaturii
De-a lungul vieții, Ion Luca Caragiale a avut numeroase ocupații, încercând să-și asigure veniturile din funcții publice, gazetărie și activități comerciale.
La începutul anilor 1880 a fost revizor școlar în județele Suceava și Neamț, apoi în Argeș și Vâlcea. A ocupat și un post la Regia Monopolurilor Statului, unde a cunoscut-o pe Maria Constantinescu.
Din relația cu ea s-a născut, la 12 martie 1885, Mateiu I. Caragiale, viitorul autor al romanului „Craii de Curtea-Veche”. Tatăl și-a recunoscut fiul, însă relațiile dintre ei au devenit dificile de-a lungul anilor.
La 7 ianuarie 1889, Caragiale s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica arhitectului Gaetano Burelly.
Cei doi au avut patru copii. Primele două fiice, Ioana, născută în 1889, și Agatha, născută în 1890, au murit în 1891, la vârste foarte mici. În 1893 s-a născut Luca Ion, cunoscut în familie drept Luki, iar în anul următor, Ecaterina, alintată Tușchi.
În anii 1890, Caragiale a administrat berării și localuri publice, printre care o berărie de pe strada Gabroveni din București, restaurantul gării din Buzău și berăria „Gambrinus”, situată în apropierea Teatrului Național.
Afacerile nu i-au adus veniturile stabile pe care le spera. A rămas activ în presă și în viața culturală, căutând totodată posibilități de a reveni în conducerea unor instituții teatrale.
„Năpasta” și nuvelele lui Ion Luca Caragiale
În 1890, Ion Luca Caragiale a publicat „Năpasta”, singura sa dramă, în două acte, o piesă despre crimă, vinovăție și răzbunare. Premiera a avut loc la 3 februarie, la Teatrul Național din București, avându-i în distribuție pe Aristizza Romanescu, Constantin Nottara și Grigore Manolescu.
Acțiunea se desfășoară într-un sat de munte, la nouă ani după uciderea lui Dumitru, primul soț al Ancăi. Pentru crimă a fost condamnat Ion, un pădurar nevinovat, care și-a pierdut mințile în urma bătăilor și a anilor petrecuți la ocnă. Adevăratul ucigaș este Dragomir, cel cu care Anca s-a căsătorit între timp.
Femeia bănuiește de la început că Dragomir este vinovat și îi urmărește comportamentul, așteptând să obțină o mărturisire. Întoarcerea lui Ion, evadat de la ocnă, grăbește desfășurarea evenimentelor. După sinuciderea lui Ion, Anca reușește să-l determine pe Dragomir să recunoască uciderea lui Dumitru, apoi îl acuză și de moartea lui Ion, deși știe că este nevinovat de a doua faptă.
Spectacolul nu a avut succesul comediilor anterioare. Unii critici au contestat comportamentul Ancăi și felul în care este construit deznodământul, în timp ce alții au apreciat tensiunea dintre personaje. Piesa a rămas în repertoriul teatral românesc și a cunoscut ulterior numeroase montări.
Caragiale a abordat subiecte asemănătoare și în proză. În nuvela „O făclie de Paște”, publicată în 1889, personajul principal este Leiba Zibal, un hangiu evreu din Podeni, amenințat de Gheorghe, un fost angajat pe care îl concediase pentru furturi și purtare violentă. Bărbatul i-a promis că se va întoarce în noaptea de Înviere pentru a se răzbuna.
Bolnav și înspăimântat, Zibal așteaptă sosirea fostului slujitor. Teama îi este amplificată de vestea uciderii unei familii de hangii și de ostilitatea pe care a întâlnit-o de-a lungul vieții. În noaptea de Paște, Gheorghe apare într-adevăr, însoțit de mai mulți tâlhari. Când încearcă să deschidă poarta hanului, Zibal îi imobilizează brațul cu o frânghie și îl arde cu flacăra unei lămpi.
În „În vreme de război”, publicată în 1898, Caragiale prezintă povestea hangiului Stavrache și a fratelui său, preotul Iancu din Podeni. Acesta din urmă conduce în secret o bandă de tâlhari și, pentru a scăpa de urmărirea autorităților, se înrolează voluntar în armată, în timpul Războiului de Independență.
După plecarea fratelui, Stavrache primește vestea că acesta ar fi murit pe front și intră în stăpânirea averii sale. Încep însă coșmarurile: hangiul îl vede pe Iancu întorcându-se când în haine de ocnaș, când în uniformă militară. După mai mulți ani, fratele său apare cu adevărat, iar Stavrache, cuprins de groază și temându-se că va pierde averea, îl atacă într-o criză violentă.
O altă scriere cunoscută este „La hanul lui Mânjoală”, publicată la sfârșitul secolului al XIX-lea. Povestirea urmărește întâmplările unui tânăr, Fănică, care se oprește la hanul văduvei Marghioala în drum spre viitoarea sa soție. Fermecat de hangiță, întârzie plecarea, iar când pornește la drum, se rătăcește și ajunge din nou la han. Întâmplările neobișnuite, apariția unui ied negru și zvonurile despre puterile Marghioalei lasă neclar dacă tânărul a fost victima unor farmece sau a propriilor slăbiciuni.
Caragiale a mai scris nuvelele și povestirile „Păcat”, „Două loturi”, „Cănuță, om sucit”, „Calul dracului” și „Kir Ianulea”, în care apar personaje din medii sociale diferite, de la oameni săraci și funcționari până la negustori și personaje inspirate din credințele populare.
„Momente și schițe”. Lumea personajelor lui Caragiale
În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, Ion Luca Caragiale a publicat numeroase povestiri scurte în ziare și reviste, inspirate din întâmplările cotidiene și din comportamentul oamenilor pe care îi întâlnea. În 1901, Editura Socec i-a publicat volumul „Momente”, care reunea schițe despre viața de familie, școală, călătorii, administrație și lumea politică.
Printre cele mai cunoscute se numără „D-l Goe…”, „Vizită…”, „Bubico”, „Tren de plăcere”, „Căldură mare”, „Petițiune”, „Telegrame” și „Lanțul slăbiciunilor”.
În „D-l Goe…”, un băiat răsfățat este dus la București, cu ocazia sărbătorii de 10 Mai, de mama sa, bunica și mătușa Mița. Excursia reprezintă o recompensă menită să-l încurajeze să nu mai rămână repetent. Încă de la plecare, copilul se dovedește obraznic și neascultător. În timpul călătoriei scoate capul pe fereastră, își pierde pălăria, rămâne blocat în toaleta vagonului și provoacă oprirea trenului după ce trage semnalul de alarmă. Cele trei femei îi găsesc mereu scuze și îl răsfață în continuare.
O situație asemănătoare apare în „Vizită…”, unde naratorul merge acasă la Maria Popescu pentru a-l felicita pe fiul acesteia, Ionel, cu ocazia onomasticii. Băiatul, îmbrăcat într-o uniformă de maior, își petrece timpul făcând zgomot, lovind cu sabia și deranjând musafirul. Ajunge să-și lovească mama peste obraz, apoi fumează o țigară, spre amuzamentul ei. La plecare, vizitatorul descoperă că Ionel îi pusese dulceață în șoșoni.
În „Bubico”, personajul principal călătorește cu trenul în același compartiment cu o femeie care își tratează cățelul ca pe un copil. Animalul latră și îl deranjează în repetate rânduri, iar stăpâna vorbește neîncetat despre calitățile și rudele acestuia. Exasperat, călătorul se preface că se împrietenește cu Bubico, îi oferă bomboane și, profitând de neatenția femeii, îl aruncă pe fereastra vagonului.
Schița „Tren de plăcere” urmărește excursia unei familii bucureștene la Sinaia. Domnul Georgescu pleacă împreună cu soția, copilul și soacra sa pentru a petrece o zi la munte. După sosire, membrii familiei se despart, iar bărbatul începe să-și caute soția prin oraș. Primește informații contradictorii, merge dintr-un loc în altul și petrece mai multe ore încercând să afle unde se află. În cele din urmă renunță, în timp ce soția își continuă petrecerea alături de un grup de cunoscuți.
În alte schițe, Caragiale își îndreaptă atenția spre administrație și relațiile dintre cetățeni și funcționari. „Petițiune” prezintă vizita unui bărbat la un birou al Regiei Monopolurilor Statului, unde solicită informații despre o cerere depusă cu două luni înainte, dar nu cunoaște numărul de înregistrare, data exactă și nici numele persoanei care a semnat-o. După o conversație lungă, funcționarul află că petiția privea acordarea unei pensii și că vizitatorul venise la instituția greșită.
În „Lanțul slăbiciunilor”, un elev riscă să rămână repetent din cauza notei la limba latină. Pentru a-l ajuta, rudele și cunoscuții apelează succesiv la prieteni care pot interveni pe lângă profesor. Rugămintea ajunge, după numeroase recomandări, la un apropiat al dascălului, care obține promisiunea unei note de trecere. Când încearcă să comunice numele elevului, descoperă însă că nimeni dintre intermediari nu mai știe cu exactitate pentru cine a intervenit. Urmează alte drumuri și încurcături până când reușește să identifice băiatul.
„Telegrame” prezintă un scandal politic din provincie printr-o succesiune de mesaje adresate autorităților. Conflictul dintre reprezentanții unor grupări rivale se amplifică prin acuzații, reclamații și intervenții de la București. Informațiile transmise sunt incomplete sau contradictorii, iar fiecare tabără încearcă să obțină sprijinul conducerii politice.
În „Căldură mare”, un domn încearcă să-l găsească pe un cunoscut la domiciliu, dar discuția cu feciorul casei se transformă într-un schimb de întrebări și răspunsuri confuze. Vizitatorul nu reușește să afle unde se află persoana căutată, iar explicațiile slujitorului devin tot mai greu de urmărit.
Caragiale a scris și despre lumea școlii, despre gazetari, funcționari, negustori și politicieni. În seria „Un pedagog de școală nouă”, profesorul Marius Chicoș Rostogan își desfășoară lecțiile folosind explicații încâlcite, pronunții greșite și metode de predare care îi pun în dificultate pe elevi.
Controversele literare și procesul de plagiat
Succesul literar nu l-a ferit pe Ion Luca Caragiale de critici și conflicte publice.
În 1891, Academia Română a respins acordarea Premiului „I. Heliade Rădulescu” pentru volumele „Teatru” și „Năpasta”. În dezbaterile vremii, dramaturgul a fost criticat pentru limbajul personajelor și pentru situațiile considerate nepotrivite.
Relațiile cu societatea „Junimea” s-au deteriorat la începutul anilor 1890. În mai 1892, Caragiale a susținut la Ateneul Român conferința „Gaște și gâște literare”, în care a atacat grupările din lumea culturală. Intervenția a contribuit la ruptura de Titu Maiorescu și la încetarea colaborării cu „Convorbiri literare”.
Un conflict de amploare a izbucnit în 1901, când publicistul Constantin Al. Ionescu, cunoscut sub pseudonimul Caion, l-a acuzat că a plagiat drama „Năpasta”.
Caion susținea că piesa ar fi fost inspirată dintr-o lucrare a unui presupus autor maghiar, István Kemény. Pentru a-și susține acuzațiile, a prezentat fragmente și trimiteri bibliografice care s-au dovedit false.
Caragiale a răspuns printr-un proces de calomnie, în care a fost reprezentat de avocatul și scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea. Pledoaria lui a devenit cunoscută în istoria juridică și literară românească.
În martie 1902, Caion a fost condamnat în primă instanță la trei luni de închisoare, amendă și plata unor despăgubiri. Hotărârea a fost contestată. La rejudecare publicistul a fost achitat.
În același an, Academia Română a respins și candidatura volumului „Momente” la Premiul „Năsturel Herescu”.
Disputele cu o parte a presei, conflictele din mediul literar și dificultățile financiare au contribuit la nemulțumirea lui Caragiale față de viața publică românească.
Plecarea din România și stabilirea la Berlin
La începutul secolului XX, Ion Luca Caragiale a încercat să-și schimbe locul de trai. A luat în considerare stabilirea la Sibiu, Brașov sau Cluj, însă niciunul dintre proiecte nu s-a concretizat.
Situația materială i s-a îmbunătățit după primirea unei moșteniri din partea unei rude, Ecaterina Cardini, cunoscută drept Momuloaia. Banii i-au oferit posibilitatea de a se întreține fără să mai depindă în aceeași măsură de funcții publice, gazetărie sau activități comerciale.
După mai multe călătorii prin Europa și o ședere provizorie în capitala germană, Caragiale s-a stabilit cu familia la Berlin, în primăvara anului 1905.
Plecarea a fost o decizie personală, luată pe fondul nemulțumirilor provocate de disputele literare și de atmosfera politică din România.
În Germania, a păstrat legătura cu prietenii din țară, printre care Alexandru Vlahuță, Barbu Ștefănescu Delavrancea și criticul Paul Zarifopol.
A lucrat și la o nouă comedie, „Titircă, Sotirescu & C-ie”, în care intenționa să readucă personaje din „O noapte furtunoasă” și „O scrisoare pierdută”. Proiectul a rămas neterminat.
Din această perioadă datează și scrieri precum „Kir Ianulea” și „Calul dracului”, publicate în reviste românești.
Caragiale revenea periodic în România și urmărea îndeaproape evenimentele politice și culturale.
Ultimii ani de viață și moartea
Ion Luca Caragiale a rămas la Berlin până la sfârșitul vieții, păstrând legătura cu scriitorii și oamenii de cultură din România.
În 1908 au apărut trei volume din „Opere complete”, în 1910 a publicat „Schițe nouă”. Piesele sale erau reprezentate în continuare pe scenele românești.
În 1911 a participat la serbările organizate de ASTRA la Blaj, unde s-a întâlnit cu numeroși intelectuali români și a asistat la demonstrațiile aviatice ale lui Aurel Vlaicu.
În 1912, anul împlinirii vârstei de 60 de ani, mai mulți oameni de cultură au propus organizarea unor manifestări în cinstea sa. Caragiale a refuzat să participe la festivitățile pregătite în România.
În noaptea de 8 spre 9 iunie 1912, stil vechi, corespunzătoare datei de 21 spre 22 iunie după calendarul gregorian, scriitorul a murit subit în locuința sa din cartierul Schöneberg, Berlin. Avea 60 de ani.
Inițial, a fost înmormântat într-un cimitir din capitala germană. Câteva luni mai târziu, rămășițele sale au fost aduse în România.
La 22 noiembrie 1912, stil vechi, a avut loc înmormântarea la Cimitirul Bellu din București, în prezența familiei, a prietenilor și a numeroase personalități culturale.
Recunoașterea postumă
După moartea lui Ion Luca Caragiale, piesele și scrierile sale în proză au continuat să fie publicate și reprezentate în teatre. Schițele au fost incluse în manualele școlare, iar opera sa a fost studiată de critici și istorici literari precum Garabet Ibrăileanu, Șerban Cioculescu și George Călinescu.
La 28 octombrie 1948, Caragiale a fost ales postum membru de onoare al Academiei Române.
Numele său este purtat de instituții de învățământ, teatre, străzi și biblioteci. Teatrul Național din București îi poartă numele, iar la Ploiești funcționează un muzeu dedicat vieții și operei sale.
În localitatea natală, Haimanale, redenumită I. L. Caragiale, a fost amenajat un muzeu memorial, cu fotografii, cărți și alte mărturii despre familia și activitatea dramaturgului.
Comediile sale au cunoscut numeroase montări teatrale și adaptări cinematografice. Personaje precum Cațavencu, Trahanache, Pristanda, Rică Venturiano și Cetățeanul turmentat au rămas cunoscute publicului, iar unele dintre replicile lor au intrat în limbajul cotidian.

