Conflictul dintre China și Taiwan își are originile în războiul civil chinez, încheiat în 1949 cu victoria comuniștilor conduși de Mao Zedong. Aceștia au proclamat Republica Populară Chineză, cu capitala la Beijing, în timp ce guvernul naționalist învins s-a retras în Taiwan, unde a continuat să funcționeze sub numele de Republica Chineză, stat înființat în 1912. De atunci, China continentală și Taiwanul sunt administrate separat. Beijingul revendică insula ca parte a teritoriului chinez, dar autoritățile de la Taipei resping pretențiile sale și susțin dreptul populației de a-și decide viitorul. Disputa are rădăcini mai vechi, legate de istoria Taiwanului, de perioada dominației japoneze și de confruntările politice care au marcat China în prima jumătate a secolului al XX-lea.
Taiwan înainte de 1949: de la stăpânirea imperială la administrația japoneză
Taiwanul, situat în apropierea coastei sud-estice a Chinei, este locuit de milenii de populații indigene care vorbesc limbi austronesiene, înrudite cu cele întâlnite în Filipine, Indonezia și în numeroase insule din Pacific. De-a lungul timpului, pe insulă s-au stabilit și migranți veniți din China continentală.
În secolul al XVII-lea, olandezii au ocupat o parte din sudul insulei, unde au înființat așezări comerciale. Spaniolii au stabilit, la rândul lor, puncte de control în nord, dar au fost alungați de olandezi în 1642.
Dominația olandeză s-a încheiat în 1662, după o campanie militară condusă de Zheng Chenggong (1624–1662), cunoscut și sub numele de Koxinga. Născut în Japonia, dintr-un tată chinez și o mamă japoneză, Zheng era un comandant militar chinez care lupta pentru restaurarea dinastiei Ming.
Dinastia Ming, care a condus China între 1368 și 1644, a fost înlăturată de dinastia Qing, întemeiată de manciurieni, o populație originară din nord-estul Asiei. Zheng Chenggong a refuzat să accepte noua conducere și a continuat lupta împotriva ei. După mai multe campanii nereușite pe continent, s-a îndreptat spre Taiwan, unde a învins forțele olandeze și a întemeiat un regim propriu.
Zheng Chenggong a murit în același an, dar familia sa a continuat să conducă teritoriul până în 1683, când trupele dinastiei Qing au cucerit Taiwanul.
Insula a rămas sub stăpânirea Chinei imperiale până în 1895. În urma înfrângerii suferite în războiul cu Japonia din 1894–1895, China a fost obligată să cedeze Taiwanul prin Tratatul de la Shimonoseki, semnat la 17 aprilie 1895.
În cei 50 de ani de dominație japoneză au fost construite căi ferate, porturi și alte lucrări de infrastructură. Autoritățile coloniale au introdus treptat limba japoneză în școli și au încercat să schimbe obiceiurile populației. Revoltele împotriva stăpânirii japoneze au fost reprimate de armată și poliție.
După înfrângerea Japoniei în cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1945, administrația Taiwanului a fost preluată de Republica Chineză, condusă de Partidul Naționalist Chinez, cunoscut sub numele de Kuomintang. Republica Chineză era statul înființat în 1912, după înlăturarea dinastiei Qing și sfârșitul monarhiei chineze.
La 27 februarie, agenți ai administrației au confiscat țigările unei vânzătoare din Taipei și au lovit-o în timpul intervenției. Incidentul a atras un grup de trecători, unul dintre ei a fost împușcat mortal. A doua zi, mii de oameni au ieșit în stradă pentru a cere pedepsirea celor responsabili.
Protestele s-au extins rapid în alte regiuni ale Taiwanului. Guvernul naționalist a trimis trupe din China continentală pentru a restabili controlul. Represiunea a provocat moartea a mii de persoane. Printre victime s-au numărat civili, studenți și intelectuali taiwanezi.
Evenimentele au rămas cunoscute sub numele de „Incidentul din 28 februarie”. Numărul exact al victimelor nu este cunoscut. Timp de mai multe decenii, autoritățile naționaliste au interzis discutarea publică a represiunii.
Războiul civil chinez și separarea din 1949
Separarea dintre China continentală și Taiwan își are originea în războiul civil dintre comuniștii conduși de Mao Zedong și naționaliștii lui Chiang Kai-shek. Cele două tabere urmăreau să preia controlul asupra Chinei, după prăbușirea monarhiei și înființarea republicii în 1912.
Mao Zedong era unul dintre fondatorii Partidului Comunist Chinez, creat în 1921, în timp ce Chiang Kai-shek conducea Partidul Naționalist Chinez, cunoscut sub numele de Kuomintang. Naționaliștii se aflau la conducerea Republicii Chineze și încercau să consolideze autoritatea guvernului asupra unui teritoriu afectat de conflicte între diferiți comandanți militari.
Luptele dintre comuniști și naționaliști au început în 1927. În timpul războiului cu Japonia, cele două tabere au colaborat împotriva invadatorilor, fără să renunțe însă la rivalitatea politică. După capitularea Japoniei, în 1945, războiul civil a reizbucnit.
În anii următori, armata comunistă a obținut victorii importante și a preluat controlul asupra unei mari părți a Chinei continentale. La 1 octombrie 1949, Mao Zedong a proclamat Republica Populară Chineză, în cadrul unei ceremonii organizate la Beijing.
În fața înfrângerii militare, Chiang Kai-shek și conducerea naționalistă s-au retras în Taiwan, împreună cu o parte a armatei, funcționari și numeroși civili. În decembrie 1949, Taipei a devenit sediul guvernului Republicii Chineze.
Guvernul retras pe insulă nu a proclamat independența Taiwanului. A continuat să funcționeze sub numele de Republica Chineză, stat înființat în 1912, și să revendice dreptul de a conduce întreaga Chină. Chiang Kai-shek considera pierderea teritoriului continental temporară și spera să revină la putere.
La Beijing, comuniștii susțineau că noua Republică Populară Chineză era singurul stat chinez legitim și revendicau inclusiv Taiwanul, pe care nu îl controlau.
După 1949 au existat două guverne rivale, fiecare pretinzând că reprezintă China. Războiul civil nu s-a încheiat printr-un tratat de pace, iar Republica Populară Chineză nu a administrat niciodată Taiwanul.
În anii care au urmat, Taiwanul a devenit unul dintre punctele de tensiune ale Războiului Rece.
După izbucnirea Războiului din Coreea, în iunie 1950, președintele american Harry Truman a ordonat trimiterea Flotei a VII-a a Statelor Unite în Strâmtoarea Taiwan. Washingtonul urmărea să împiedice extinderea confruntărilor militare, prevenind atât o invazie comunistă a insulei, cât și eventuale atacuri ale naționaliștilor împotriva Chinei continentale.
Tensiunile au continuat în jurul insulelor Kinmen, cunoscute și sub numele de Quemoy, și Matsu. Aflate aproape de coasta Chinei continentale, dar controlate de Taipei, insulele au devenit ținta bombardamentelor comuniste în timpul crizelor militare din 1954–1955 și 1958.
Statele Unite au sprijinit guvernul naționalist și au semnat în 1954 un tratat de apărare reciprocă, intrat în vigoare în anul următor.
În Taiwan, Chiang Kai-shek a condus un regim autoritar, dominat de Kuomintang. Legea marțială, instituită în 1949, a permis cenzurarea presei, restrângerea libertăților politice și persecutarea opozanților. Numeroase persoane au fost închise sau executate în cadrul represiunii cunoscute sub numele de „Teroarea Albă”.
Cum a pierdut Taiwanul reprezentarea Chinei la ONU
Timp de peste două decenii după încheierea războiului civil, Republica Chineză a continuat să ocupe locul Chinei în Organizația Națiunilor Unite, inclusiv pe cel de membru permanent al Consiliului de Securitate.
Situația s-a schimbat la 25 octombrie 1971, când Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția 2758.
Documentul a recunoscut reprezentanții Republicii Populare Chineze drept singurii reprezentanți legitimi ai Chinei la ONU și a dispus înlăturarea reprezentanților lui Chiang Kai-shek.
Rezoluția a stabilit cine reprezintă China în cadrul ONU, fără să menționeze explicit Taiwanul sau să formuleze o hotărâre separată privind suveranitatea asupra insulei. Beijingul și Taipeiul interpretează diferit implicațiile documentului.
În anii următori, tot mai multe state au stabilit relații diplomatice cu Republica Populară Chineză, renunțând la recunoașterea oficială a guvernului din Taipei.
La 1 ianuarie 1979, Statele Unite au stabilit relații diplomatice cu Beijingul și au încetat să mai recunoască Republica Chineză drept guvernul legitim al Chinei.
Washingtonul a recunoscut Republica Populară Chineză drept singurul guvern legal al Chinei și a luat act de poziția Beijingului potrivit căreia Taiwanul face parte din teritoriul chinez. Politica americană nu reprezintă o recunoaștere explicită a suveranității Republicii Populare Chineze asupra insulei.
Cum a devenit Taiwanul o democrație
După moartea lui Chiang Kai-shek, în 1975, Taiwanul a început să treacă prin schimbări politice. Fiul său, Chiang Ching-kuo, devenit președinte în 1978, a inițiat reforme în ultimii ani ai mandatului.
În 1986 a fost înființat Partidul Democrat Progresist, principala formațiune de opoziție față de Kuomintang. Un an mai târziu, în iulie 1987, autoritățile au ridicat legea marțială, după 38 de ani.
Reformele au continuat sub președinția lui Lee Teng-hui, care a preluat conducerea în 1988. Restricțiile politice au fost eliminate treptat, iar instituțiile reprezentative au fost reorganizate.
În martie 1996, Taiwanul a organizat primele alegeri prezidențiale prin vot direct, câștigate de Lee Teng-hui.
Scrutinul s-a desfășurat într-o perioadă de tensiuni militare. China a efectuat exerciții și lansări de rachete în apropierea insulei, determinând Statele Unite să trimită în regiune două grupări navale conduse de portavioane.
O altă schimbare s-a produs în 2000, când Chen Shui-bian, candidatul Partidului Democrat Progresist, a câștigat alegerile prezidențiale. Pentru prima dată, conducerea Taiwanului a trecut de la Kuomintang la o formațiune de opoziție.
După democratizarea Taiwanului, relațiile cu China continentală au devenit una dintre principalele teme ale dezbaterii politice. Partidul Naționalist Chinez (Kuomintang), care a condus Taiwanul timp de mai multe decenii după 1949, a susținut apropierea economică și dialogul cu Beijingul. Partidul Democrat Progresist, principala formațiune rivală, a pus accentul pe dreptul taiwanezilor de a-și decide singuri viitorul.
Deși au poziții diferite, cele două partide nu susțin schimbarea imediată a situației prin reunificare cu China sau printr-o declarație formală de independență. O mare parte a populației preferă menținerea situației actuale, în care Taiwanul se conduce singur, fără să se afle sub autoritatea Beijingului.
De ce continuă conflictul dintre China și Taiwan
Beijingul consideră Taiwanul parte integrantă a teritoriului său și susține că reunificarea reprezintă un obiectiv istoric al națiunii chineze.
Conducerea comunistă promovează principiul „o singură Chină” și propune reunificarea pașnică prin formula „o țară, două sisteme”. Potrivit Beijingului, Taiwanul ar putea păstra anumite particularități administrative și economice sub suveranitatea Republicii Populare Chineze.
Autoritățile taiwaneze resping modelul propus de China. Beijingul nu exclude folosirea forței militare pentru preluarea controlului asupra insulei.
Guvernul de la Taipei susține că Republica Chineză și Republica Populară Chineză nu se află într-o relație de subordonare și că numai populația Taiwanului poate decide viitorul teritoriului.
Taiwanul are propriul guvern, forțe armate, o monedă și un sistem juridic distinct. Pe plan internațional, situația este diferită: majoritatea statelor întrețin relații diplomatice oficiale cu Beijingul. Taiwanul nu este membru al Organizației Națiunilor Unite.
Statele Unite păstrează relații neoficiale cu Taipeiul și continuă să furnizeze echipamente militare, fără să recunoască Taiwanul ca stat independent. Washingtonul se opune modificării unilaterale a situației existente și susține rezolvarea pașnică a divergențelor.
De-a lungul deceniilor, relațiile dintre cele două părți au alternat între confruntări militare, perioade de dialog și apropiere economică. Dezvoltarea industriei semiconductorilor, în care Taiwanul ocupă o poziție importantă la nivel mondial, a sporit interesul internațional pentru securitatea insulei.
În ultimii ani, China a intensificat exercițiile militare din apropierea Taiwanului și a continuat să conteste contactele oficiale dintre autoritățile taiwaneze și reprezentanții altor state. Beijingul consideră asemenea relații o încălcare a principiului unei singure Chine. Guvernul de la Taipei susține că are dreptul să întrețină relații internaționale și să participe la activitatea organizațiilor mondiale.