Ioan Meizel, fost membru al fanfarei din Călan, a murit sâmbătă, 14 noiembrie 2026, la vârsta de 66 de ani. Născut la 14 octombrie 1960, a început să cânte în fanfara orașului încă din adolescență. A participat, de asemenea, la mai multe greve ale foamei organizate de foștii angajați ai combinatului siderurgic, care solicitau plata drepturilor salariale restante.
Activitatea în fanfara din Călan
Ioan Meizel a făcut parte din fanfara muncitorească a Călanului, înființată în 1881, pe lângă uzina metalurgică. În anii 1970, când s-a alăturat formației, fanfara participa frecvent la concerte, sărbători și manifestări culturale din localitate și din județ.
Din 1975, conducerea fanfarei a fost preluată de Carol Muntean (1927–1996), care s-a ocupat inclusiv de pregătirea tinerilor instrumentiști.
În ediția din 5 mai 1982, ziarul „Drumul socialismului” publica articolul „Tinerețea unei formații centenare”, semnat de Lucia Liciu, despre activitatea fanfarei Combinatului Siderurgic „Victoria” Călan. Reportajul prezenta repertoriul formației, concertele de promenadă și pregătirea noilor instrumentiști.
Fanfara și-a continuat activitatea și după 1989, în ciuda problemelor financiare. La 12 decembrie 1991, „Cuvântul liber” publica o scrisoare a dirijorului Carol Muntean, care atrăgea atenția asupra dificultăților întâmpinate de formație. În octombrie același an, fanfara împlinise 110 ani de existență.
În august 1992, formația a susținut un concert de promenadă la Casa de Cultură din Călan, cu prilejul Zilei Metalurgistului, eveniment consemnat de „Cuvântul liber” în ediția din 19 august.
Implicarea în protestele siderurgiștilor
Ioan Meizel s-a implicat și în protestele foștilor angajați ai Sidermet Călan, disponibilizați în urma restructurării societății. A participat de mai multe ori la greve ale foamei, nemulțumit de neplata drepturilor cuvenite muncitorilor.
În februarie 2004, un grup de foști salariați ai Sidermet a intrat în greva foamei, solicitând acordarea plăților compensatorii prevăzute de Ordonanța 8/2003. Protestul a durat mai multe zile. Conflictul dintre disponibilizați și conducerea societății a continuat și în anul următor.
La 20 mai 2005, ziarul „Evenimentul zilei” prezenta situația foștilor angajați care nu primiseră plățile compensatorii și demersurile lor pentru recuperarea banilor.
Ioan Meizel declara că ar fi trebuit să primească între 50 și 78 de milioane de lei vechi. El critica modul în care reprezentanții societății și ai sindicatului au gestionat procesul intentat de disponibilizați.
Potrivit relatării sale, foștii angajați au aflat despre hotărârea instanței după expirarea termenului în care puteau depune apel. Meizel considera că interesele muncitorilor nu au fost apărate corespunzător de reprezentanții sindicali.
Articolul arăta că, în februarie 2004, 14 foști angajați au participat timp de o săptămână la greva foamei, obținând ulterior o parte dintre drepturile prevăzute în contractul colectiv de muncă. În primăvara anului 2005, aproximativ 50 de plângeri penale depuse împotriva unor membri ai conducerii Sidermet au fost reunite într-un dosar aflat în cercetarea poliției.
Părinții săi au trecut prin prizonierat și deportare
Tatăl său, care purta același nume, a fost sergent în armata română și prizonier în Uniunea Sovietică. S-a întors în România la 4 decembrie 1955, cu sănătatea afectată de condițiile de detenție. A murit în 1982.
Într-o mărturie video, Ioan Meizel a povestit că tatăl său i-a vorbit pe larg despre anii de captivitate în 1978, când a împlinit 18 ani. Până atunci, cunoștea puține detalii despre experiențele prin care trecuse acesta.
Potrivit relatării sale, în timpul luptelor din 1944, tatăl său a cruțat viața unui ofițer sovietic. După ce a fost capturat, același ofițer l-ar fi recunoscut și ar fi intervenit pentru a-l salva de la execuție.
Ioan Meizel a povestit și despre torturile la care a fost supus tatăl său în captivitate. Acesta ar fi fost bătut și schingiuit pentru a fi obligat să semneze o declarație prin care recunoștea că este criminal de război. Printre abuzurile descrise se număra smulgerea unghiilor cu un clește.
În 1967, ofițerul sovietic pe care tatăl său îl cruțase în timpul războiului a venit în Călan pentru a-l revedea. Era însoțit de fiica sa, Tania. Ioan Meizel, care avea atunci șapte ani, își amintea întâlnirea petrecută în locuința familiei din Colonia Călan.
Mama sa, Magdalena Meizel, născută la 22 octombrie 1925, a fost deportată în Uniunea Sovietică, unde a muncit forțat în minele din Donbas. Potrivit mărturiei fiului său, a petrecut aproximativ cinci ani în deportare, fiind obligată să lucreze inclusiv sâmbăta și duminica.
Ioan Meizel își amintea că experiența prizonieratului l-a afectat profund pe tatăl său. În 1968, familia a cumpărat un televizor în rate. Când la televizor erau difuzate filme sovietice, tatăl său prefera să trimită copiii la cinematograf, oferindu-le bani pentru bilete. Nu suporta să audă limba rusă, după anii petrecuți în captivitate.