În timpul Războiului Rece, Uniunea Sovietică a intervenit militar în mai multe state pentru a menține regimuri aliate sau pentru a împiedica desprinderea unor țări de sub controlul Moscovei. Revoluția din Ungaria din 1956, Primăvara de la Praga din 1968, războiul început prin intervenția sovietică în Afganistan în 1979 și confruntările de la Vilnius din ianuarie 1991 s-au produs în împrejurări diferite, dar au avut în comun folosirea forței armate pentru apărarea intereselor politice și strategice ale URSS.
Ungaria – Revoluția din 1956 și intervenția sovietică
Revoluția din Ungaria a început la 23 octombrie 1956, printr-o manifestație organizată de studenții din Budapesta în semn de solidaritate cu schimbările politice din Polonia și cu revendicările pentru reformarea regimului comunist. Protestului i s-au alăturat rapid zeci de mii de oameni. În fața Parlamentului mulțimea a ajuns la aproximativ 200.000 de participanți. Printre principalele cereri se aflau retragerea trupelor sovietice, revenirea lui Imre Nagy la conducerea guvernului, libertăți politice și înlăturarea conducerii staliniste.
În aceeași seară, protestele pașnice au început să se transforme într-o revoltă armată. În fața sediului Radioului Maghiar, unde manifestanții cereau difuzarea revendicărilor lor, membrii ÁVH, poliția politică a regimului, au deschis focul. În timpul nopții, unități sovietice au intrat în Budapesta după ce conducerea comunistă ungară a cerut sprijinul Moscovei.
Imre Nagy, comunist reformist care a condus guvernul între 1953 și 1955, a revenit în funcția de prim-ministru la 24 octombrie. În zilele următoare, pe măsură ce revolta se extindea, poziția sa s-a apropiat tot mai mult de revendicările manifestanților. La 28 octombrie a anunțat încetarea focului și desființarea ÁVH, iar la 30 octombrie guvernul a renunțat la sistemul cu partid unic și a permis revenirea partidelor politice desființate după instaurarea regimului comunist. Trupele sovietice au început în același timp să se retragă din Budapesta.
Retragerea a fost însă de scurtă durată. Noi unități sovietice au început să intre în Ungaria, iar la 1 noiembrie Nagy a proclamat neutralitatea țării, a anunțat ieșirea din Pactul de la Varșovia și a cerut sprijinul Organizației Națiunilor Unite pentru apărarea independenței.
În zorii zilei de 4 noiembrie, armata sovietică a declanșat o ofensivă generală împotriva Budapestei și a principalelor centre ale rezistenței. La ora 5:20, Imre Nagy a anunțat la radio că trupele sovietice atacă capitala și încearcă să înlăture guvernul ungar. Luptele au continuat în Budapesta și în alte orașe, iar ultimele grupuri importante de rezistență au fost înfrânte în jurul datei de 10–11 noiembrie.
În aceeași dimineață a fost anunțat guvernul condus de János Kádár și sprijinit de Moscova. Nagy și mai mulți colaboratori s-au refugiat la Ambasada Iugoslaviei din Budapesta. La 22 noiembrie au părăsit clădirea după ce guvernul Kádár le-a oferit garanții privind siguranța, însă militarii sovietici i-au reținut imediat. A doua zi au fost transportați în România, mai întâi la București și apoi la Snagov, unde au rămas sub pază.
Imre Nagy a fost readus ulterior în Ungaria și judecat în secret. A fost condamnat la moarte și executat la 16 iunie 1958, împreună cu Pál Maléter și Miklós Gimes. Represiunea declanșată după înfrângerea revoluției a dus la mii de condamnări la închisoare și la execuția a câteva sute de persoane. Potrivit datelor statistice maghiare, 2.652 de oameni au murit în perioada revoluției și a luptelor care au urmat, peste 19.000 au fost răniți, iar aproape 200.000 au părăsit Ungaria.
Printre victimele represiunii s-a numărat Péter Mansfeld, care avea 15 ani în timpul revoluției. În 1958 a încercat împreună cu alți tineri să formeze un grup armat. Condamnat inițial la închisoare pe viață, a primit pedeapsa cu moartea în apel, în baza legislației care permitea aplicarea ei celor care au împlinit 16 ani. Mansfeld a fost executat la 21 martie 1959, la vârsta de 18 ani.
Cehoslovacia – Primăvara de la Praga și invazia din 1968
În ianuarie 1968, Alexander Dubček a devenit prim-secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia, în locul lui Antonín Novotný. Schimbarea a deschis calea unei perioade de liberalizare politică, într-o țară în care partidul comunist controla de două decenii presa, viața publică și principalele instituții. Dubček nu urmărea înlăturarea regimului socialist, ci reformarea lui, direcție care a rămas cunoscută prin formula „socialism cu față umană”.
Reformele au prins contur în primăvara acelui an. La 5 aprilie, Partidul Comunist a adoptat un „Program de acțiune” care prevedea mai multă libertate pentru presă și dezbaterea publică, schimbări economice și o reducere a controlului exercitat de partid asupra societății. Cenzura a fost înlăturată, iar în ziare, la radio și la televiziune au început să fie discutate deschis inclusiv abuzurile perioadei staliniste. Perioada a intrat în istorie sub numele de Primăvara de la Praga.
Schimbările de la Praga au provocat îngrijorare la Moscova și în conducerile comuniste din Polonia și Germania de Est. Liderii sovietici se temeau că reformele ar putea scăpa de sub controlul partidului și că exemplul cehoslovac ar putea fi urmat în alte state din Europa de Est. În lunile care au urmat au avut loc mai multe întâlniri și negocieri între conducerea sovietică și cea cehoslovacă, inclusiv la Čierna nad Tisou, la sfârșitul lunii iulie, fără ca Moscova să obțină renunțarea la principalele reforme.
În noaptea de 20 spre 21 august 1968, trupele conduse de Uniunea Sovietică au intrat în Cehoslovacia în cadrul operațiunii militare cunoscute sub numele de „Dunărea”. Principalele forțe aparțineau armatei sovietice, alături de unități poloneze, ungare și bulgare. Germania de Est pregătise două divizii pentru operațiune, dar acestea au rămas în afara graniței cehoslovace, deși militari est-germani au avut o participare limitată la acțiune. România nu a participat la invazie.
În primele ore, militarii au ocupat aeroporturi, noduri de transport și principalele puncte de comunicație. În Praga au intrat în special forțe sovietice. Armata cehoslovacă a primit ordin să nu opună rezistență, însă populația a răspuns prin manifestații, baricade, îndepărtarea indicatoarelor rutiere și încercări de a-i convinge pe soldați că nu exista nicio „contrarevoluție” care să justifice intervenția. În 1968, ocupația a provocat moartea a 108 cetățeni cehoslovaci, iar aproximativ 500 au fost grav răniți.
Alexander Dubček, premierul Oldřich Černík, președintele parlamentului Josef Smrkovský și alți lideri ai curentului reformator au fost reținuți și duși în Uniunea Sovietică. La Moscova, conducerea cehoslovacă a fost supusă presiunilor pentru a accepta ocuparea țării și limitarea reformelor. Protocolul de la Moscova a fost semnat de membrii delegației, cu o singură excepție, František Kriegel, care a refuzat să își pună semnătura pe document.
România a adoptat o poziție diferită de cea a celorlalți aliați ai Moscovei. Cu numai câteva zile înaintea invaziei, la 16 august, Nicolae Ceaușescu se afla la Praga, unde România și Cehoslovacia au semnat un tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală. În dimineața zilei de 21 august, conducerea PCR a condamnat intervenția, iar Ceaușescu a repetat public această poziție la mitingul organizat în fața sediului Comitetului Central din București.
Invazia nu a dus imediat la înlăturarea lui Dubček. După întoarcerea de la Moscova, el a rămas în fruntea partidului, însă reformele au început să fie retrase, iar trupele sovietice au rămas în Cehoslovacia. Prezența lor a fost oficializată în octombrie 1968 printr-un acord prezentat drept „temporar”; ultimii militari sovietici au părăsit țara abia în 1991.
Dubček a fost înlocuit în aprilie 1969 de Gustáv Husák. A început apoi perioada numită „normalizare”, în care cenzura și controlul politic au fost reinstaurate, susținătorii reformelor au fost îndepărtați din funcții, iar numeroși membri ai partidului și-au pierdut pozițiile.
Una dintre reformele pregătite în 1968 a supraviețuit însă înfrângerii Primăverii de la Praga: federalizarea statului. De la 1 ianuarie 1969, Cehoslovacia a devenit o federație alcătuită din Republica Socialistă Cehă și Republica Socialistă Slovacă, fiecare cu propriile instituții republicane, alături de instituțiile federale.
Invazia a fost urmată și de formularea principiului cunoscut în Occident drept Doctrina Brejnev. Conducerea sovietică susținea că situația internă a unei țări socialiste nu mai putea fi considerată exclusiv problema acelei țări dacă, în opinia Moscovei, regimul socialist era amenințat. În practică, doctrina oferea justificarea politică pentru intervenția sovietică în statele blocului estic atunci când Kremlinul considera că acestea riscă să se îndepărteze de sistemul impus de Moscova.
Afganistan – intervenția sovietică din 1979 și războiul de aproape zece ani
Situația din Afganistan era diferită de cea din Ungaria sau Cehoslovacia, state aflate deja în blocul comunist. La Kabul, criza a început printr-o schimbare violentă de regim. La 27 aprilie 1978, unități ale armatei apropiate de Partidul Democrat Popular din Afganistan, de orientare marxist-leninistă, au declanșat o lovitură de stat împotriva președintelui Mohammed Daoud Khan. Palatul prezidențial a fost atacat, iar Daoud și membri ai familiei sale au fost uciși. Evenimentul a rămas cunoscut drept Revoluția Saur.
Noul regim a fost condus de Nur Mohammad Taraki, liderul facțiunii Khalq. Partidul era măcinat de rivalitatea dintre Khalq și Parcham, două grupări care s-au reunit formal cu un an înainte, fără ca vechile conflicte să dispară. Babrak Karmal, liderul Parcham, a primit inițial o funcție importantă, dar membrii facțiunii sale au fost îndepărtați rapid din conducere, arestați sau trimiși în străinătate.
Au fost introduse reforme funciare, schimbări privind căsătoria și statutul femeilor și campanii de alfabetizare, în timp ce adversarii politici au fost arestați în număr mare. Reformele impuse de la Kabul, represiunea și caracterul secular al noului regim au alimentat revolte în mai multe provincii, până în 1979 conflictul s-a transformat într-o insurecție armată tot mai greu de controlat.
În interiorul conducerii, relația dintre Taraki și Hafizullah Amin s-a deteriorat rapid. Amin, care deținea funcții importante în partid și guvern, și-a consolidat puterea, iar în septembrie 1979 l-a înlăturat pe Taraki. Fostul lider a fost ucis în octombrie de oamenii lui Amin. Moscova privea cu tot mai multă neîncredere evoluția de la Kabul: armata afgană pierdea teren în fața insurgenților, regimul era izolat, iar conducerea sovietică nu mai avea încredere în Amin.
La sfârșitul lunii decembrie 1979, Uniunea Sovietică a decis intervenția directă. Începând din 24–25 decembrie, un pod aerian militar de mari dimensiuni a adus trupe și echipamente în Afganistan, în timp ce alte unități au trecut granița terestră. În numai câteva zile, forțele sovietice au ocupat Kabulul, principalele aeroporturi și noduri de comunicație.
La 27 decembrie, trupele speciale sovietice au atacat Palatul Tajbeg, unde se afla Hafizullah Amin. Liderul afgan a fost ucis, iar Moscova l-a adus la conducere pe Babrak Karmal, liderul facțiunii Parcham, care trăia în exil. Operațiunea nu a însemnat doar trimiterea de sprijin militar unui guvern aliat, ci și înlăturarea conducerii existente și instalarea unui regim considerat mai sigur de Kremlin.
Intervenția nu a pus capăt revoltei. Dimpotrivă, armata sovietică a intrat într-un război de lungă durată împotriva grupărilor de mujahedini, termen folosit pentru numeroasele formațiuni islamice și anticomuniste care luptau împotriva guvernului de la Kabul și a trupelor sovietice. În marile orașe și de-a lungul principalelor căi de comunicație, guvernul și sovieticii puteau menține controlul, dar în numeroase regiuni rurale confruntările au continuat pe tot parcursul anilor 1980.
Războiul a devenit una dintre confruntările indirecte majore ale Războiului Rece. Statele Unite au mărit sprijinul pentru rezistența afgană, iar Pakistanul a devenit principalul teritoriu prin care ajungeau armele, banii și ajutorul către diferitele grupări de mujahedini. Arabia Saudită a participat, de asemenea, la finanțarea acestora. După invazia sovietică, administrația americană a extins substanțial programul de sprijin, iar conflictul a căpătat o dimensiune internațională mult mai mare.
Babrak Karmal a rămas la conducere până în 1986, când a fost înlocuit de Mohammad Najibullah. Între timp, Mihail Gorbaciov, ajuns la conducerea Uniunii Sovietice, căuta o ieșire dintr-un război care consuma tot mai multe resurse fără să aducă victoria.
Acordurile semnate la Geneva la 14 aprilie 1988 au stabilit condițiile retragerii trupelor sovietice. Retragerea a început la 15 mai, iar ultimii militari sovietici au părăsit Afganistanul la 15 februarie 1989. Retragerea a fost supravegheată de o misiune a Organizației Națiunilor Unite.
Plecarea armatei sovietice nu a pus capăt războiului. Guvernul condus de Najibullah a continuat să reziste încă trei ani, beneficiind de sprijinul Moscovei. Regimul s-a prăbușit în aprilie 1992, după destrămarea Uniunii Sovietice și reducerea ajutorului extern, iar forțele mujahedine au intrat în Kabul.
Pentru Afganistan, urmările au fost devastatoare. Sute de mii de oameni au murit, numeroase sate au fost distruse, iar milioane de persoane au fugit în Pakistan, Iran și alte țări. La încheierea retragerii sovietice, în februarie 1989, numărul refugiaților afgani a ajuns la aproximativ 6,2 milioane, aproape jumătate în Pakistan și jumătate în Iran.
Retragerea sovietică nu a adus însă pacea. După căderea regimului Najibullah, diferitele grupări care au luptat împotriva sovieticilor au început să se confrunte între ele, iar Afganistanul a intrat într-o nouă etapă a războiului civil.
Lituania – Vilnius, ianuarie 1991
Lituania a fost prima dintre republicile sovietice care a declarat restabilirea independenței. La 11 martie 1990, parlamentul de la Vilnius a adoptat Actul privind restabilirea statului lituanian, contestând direct autoritatea Moscovei. Mihail Gorbaciov și conducerea sovietică au refuzat să recunoască decizia și au încercat să forțeze revenirea autorităților lituaniene asupra hotărârii.
Tensiunile au crescut la începutul anului 1991, când unități militare sovietice au ocupat mai multe clădiri și puncte importante. Mii de locuitori au început să păzească parlamentul, Turnul Televiziunii și sediile radioului și televiziunii, temându-se că Moscova va încerca să înlăture conducerea aleasă a republicii.
În noaptea de 12 spre 13 ianuarie, tancurile, blindatele și trupele sovietice au atacat Turnul Televiziunii din Vilnius și clădirea Radioului și Televiziunii. Militarii au folosit arme de foc. Vehiculele blindate au intrat în mulțimea adunată în jurul turnului. Forțele sovietice au ocupat cele două obiective, dar nu au atacat parlamentul, apărat de mii de oameni.
În urma intervenției au murit 14 apărători ai independenței, iar sute de oameni au fost răniți. Parlamentul lituanian estimează că aproape o mie de persoane au suferit răni în timpul confruntărilor și al atacurilor asupra instituțiilor de presă.
Autoritățile lituaniene au rămas în funcție, iar tentativa de preluare a controlului nu a reușit. După eșecul loviturii de stat împotriva lui Gorbaciov de la Moscova, în august 1991, recunoașterea internațională a independenței Lituaniei s-a accelerat. Uniunea Sovietică a recunoscut oficial independența Lituaniei la 6 septembrie 1991, iar țara a intrat în Organizația Națiunilor Unite la 17 septembrie.
Ziua de 13 ianuarie este comemorată în Lituania ca Ziua Apărătorilor Libertății, în memoria civililor care au apărat instituțiile statului în fața intervenției militare sovietice.